Linkuri accesibilitate


Identitatea europeană n-a trăit niciodată mai bine. Însă, în acest caz, traiul bun e înșelător. Prosperitatea identității europene e, în mare parte, ceva între relicvă și proiecție, un bun care nu se poate vizita în masă și nici lua acasă.

Problema noii ascenisuni virtuale a identității europene e nașterea prin alarmism. Astfel, descoperirea presupusei identități europeane a apărut, suspect, abia în momentele în care criza Uniunii Europene a început să amenințe serios instituții, poziții și reputații de sistem. Cu alte cuvinte descoperirea nu vine dinăuntru ci a aterizat lansată de sus, de deasupra colectivului european. Rostite repede și convingător, platitudinile despre identitatea europeană lasă deoparte detalii importante, peste care se poate trece doar oficial. Palmaresul istoric, convingerile populare și alte elemente pe cît de grele pe atît de neoficiale nu pot lăsa deoparte tocmai detaliile peste care sar pionierii identității europene.

Prima întrebare vine odată cu definiția. E identitatea europeană totuna cu apartenența la UE? De aici, alte întrebări. Sînt sau nu sînt parte a identității europene statele din afara UE dar din interiorul Europei? Și: ce făceau europenii înainte de apariția UE? Erau ei lipsiți de identitate? Se socoteau ei săteni, orășeni sau patrioți naționali și atît? Orice răspuns limitează sever definiția actuală sau mai degrabă lipsa de definiție actuală a identității europene.

Deși nu e stat membru UE, Norvegia nu are nevoie de cursuri de calificare pentru a-și descoperi buna plasare europeană. Esticii ucrainieni sau moldoveni, ca și georgienii și armenii, sînt diferiți dar diferiți în sînul aceleiași sfere de convingeri și valori europene. Nimeni nu va putea propune în mod serios ipoteza după care aceste națiuni sînt străine de identitatea euopeană.

Decalajele estului față de grupul vestic al UE sînt evidente. Unele, probabil, irecuperabile. Dar identitatea măsurată prin succes economic sau calitate juridică e o iluzie. Formele de guvernămînt și sistemele economice dau rezultate politice și economice care colorează identități, fără să le determine. Succesul nu stabilește prea mult în materie de identitate. Prima identtiate a grupurilor mari e pre-economică și pre-politică.

Spațiul european e populat de europeni care sînt europeni și nu alteva din motive ce țin de cultură. Există, adică, o cultură europeană, un sistem de valori pe care, spre desobire de valorile politice și economice, toți europenii l-au îmbrățișat. Dacă e de găsit undeva, identitatea europeană preexistă Uniunii Europene și comerțului cu declarații oficiale despre Europa Unită.

Vechea identitatea europeană a apărut la capătul unei schimbări care a transformat grupurile din spațiul geografic european în populații diferite dar capabile să își recunoască partea comună. Din acest punct de vedere, identitatea europeană, numită exact așa sau cu alte cuvinte, e mult mai ușor de găsit în epoca post-romană și, mai departe, pînă la începutul erei moderne. Comunitatea de valori era asigurată de cadrul creștin. Cultura superioară era stabilită și înlesnită de comunicarea scrisă în latină. În rest, practicile economice și politice erau net diferite în est și în vest, în nord și în sud, dar nu într-atît de importante încît să elimine sentimentul de apartenență la creștinătatea europeană.

Acest prim compact european a fost pus la îndoială și apoi spart de ruptura tehnologică și de apariția naționalismului de mase, îndată după 1900. Abia odată cu revoluțiile social-politice și anti-democratice din Germania și Rusia, prima identitate europeană se retrage și e urmată, din 1945 încoace, de a doua ipoteză, în varianta pe care o cunoaștem astăzi.
XS
SM
MD
LG