Linkuri accesibilitate

Scriitura lui Saramago – o lume neclintită & o viaţă aşezată, un mic eveniment exterior, iar uneori o neaşteptată mişcare sufletească ce dau peste cap ordinea stabilită.



Nu există scriere a lui José Saramago să nu facă trimitere la una precedentă sau viitoare; astfel un schimb de replici din Pluta de piatră – „Cum poţi privi un lucru fără să-i pui un nume, Trebuie să aştepţi să se nască numele” – pare să fi declanşat acţiunea romanului Toate numele, Polirom, 2011. Redactat la 75 de ani, cu doar un an înainte de a fi primit Premiul Nobel pentru Literatură, textul transmite ştafeta mai departe: urmează alte 4 romane, ultimul – Intermitenţele morţii – scris la 83 de ani.

Inconfundabilă, scriitura lui Saramago – la început autorul înfăţişează o lume neclintită & o viaţă aşezată, după care un mic eveniment exterior, iar uneori o neaşteptată mişcare sufletească dau peste cap ordinea stabilită. Este suficient ca registratorul José de la Arhiva Generală a Stării Civile să pună mâna, din greşeală, pe dosarul unei femei necunoscute, pentru ca să se prindă într-un soi de căutare ce-l va purta pe urmele acesteia, de la casa în care s-a născut acum 36 de ani la proaspătul mormânt din sectorul sinucigaşilor. „Nimic nu e fără legătură, aşa cum toate numele se află în capul şefului dumneavoastră, la fel dosarul unui om este dosarul tuturora”, îi va spune naşa fetei, acum o bătrână decrepită, iar protagonistului îi va lua ceva timp ca să înţeleagă, fie şi din pasă străină, că „aşa cum moartea definitivă e rodul ultim al voinţei de a uita, tot aşa voinţa de a ne aminti ne va putea perpetua viaţa”.

În tot acest timp, conştiinciosul funcţionar de cândva, rămas timp de 25 de ani pe treapta de jos a scării ierarhice, încalcă toate regulile de conduită: se infiltrează în Arhivă după orele de program, dă o spargere la şcoala unde a învăţat cândva femeia necunoscută, rămâne peste noapte în Cimitirul General şi chiar – culmea! – schimbă numerele de înmatriculare ale proaspetelor morminte de sinucigaşi, în ideea că „dacă-i adevărat că oamenii se sinucid pentru că nu vor să fie găsiţi, cei de aici (…) au scăpat definitiv de a mai fi deranjaţi”.

Şi atunci repet şi eu, după José, autorul & personajul: „Nu cred că există un respect mai mare ca acela de a plânge o fiinţă pe care n-am cunoscut-o”.
6 feb. ’12
XS
SM
MD
LG