S-a consumat o nouă rundă a dialogului diplomatic România-Republica Moldova, prin vizita la Chișinău a ministrului de Externe român Cristian Diaconescu. Aceste întâlniri, mai ales când intervin după o schimbare politică inopinată, cum a fost revocarea fostului ministru Teodor Baconschi, întrețin un fel de ritual, marchează interesul special al României față de Republica Moldova. Caracterul privilegiat al relației bilaterale este recunoscut și de actuala putere de la Chișinău. Cu toate acestea, există o anumită crispare. Guvernanții moldoveni nu pot ignora opoziția comunistă, cea care a făcut din românofobie o politică de stat în anii 2001-2009. În spatele PCRM se aliniază un segment electoral numeros, care privește cu suspiciune spre România. Un episod nefast precum cel din aprilie 2009, când a fost expulzat ambasadorul Teodorescu și a fost interzisă circulația cetățenilor români în Republica Moldova a lăsat urme în conștiința publică. Politicienii moldoveni pot să invoce, așadar, niște circumstanțe atenuante: ei sunt obligați să țină cont de sensibilitățile interne și să fie atenți la reacțiile Moscovei.
Pe de altă parte, genul acesta de scuze au temporizat o seamă de proiecte strategice cu România, și anume: interconectarea sistemelor energetice, o cale ferată cu ecartament european, dezvoltarea infrastructurii în regiunile limitrofe Prutului. Despre proiectele cu pricina s-a discutat din nou cu prilejul vizitei ministrului Diaconescu, însă până nu se vor stabili angajamente clare și un grafic al execuției acestor lucrări, ambițioasele obiective se vor împotmoli în discursuri de protocol. Suntem într-un cerc vicios: Republica Moldova este condamnată să privească mereu peste umăr, să-și inhibe libertatea deciziilor, doar din cauza că nu are curajul să-și consolideze niște alternative economice care să diminueze dependența ei de piața rusească.
Lucrurile au evoluat mai rapid în domeniile culturii și educației, unde sprijinul statului român a rămas constant în pofida constrângerilor impuse de criza economică. Inaugurarea la Chișinău a unui Institut Cultural Român a impulsionat considerabil prezența artiștilor români în Republica Moldova și a deschis o serie de oportunități creatorilor autohtoni. Autoritățile moldovene ar putea să manifeste mai multă reciprocitate, dacă ar înceta jocul de-a promisiunile și echivocurile și ar oferi solicitata clădire pentru noul sediu al ICR Chișinău – e vorba de „Casa Zemstvei”, un monument arhitectonic important, pe care partea română se angajează să-l renoveze integral, pentru ca edificiul să poată găzdui și alte institute culturale din țările europene.
Multe reticențe ale moldovenilor provin din necunoaștere. Dacă ați observat, din discursul politicienilor noștri lipsesc referințele la realitățile curente din România. Spațiul politic din Rusia le rămâne incomparabil mai familiar, fiind de altfel și puternic mediatizat. O ședință comună a celor două guverne, de la București și Chișinău, dacă ar avea loc, ar contribui la o mai bună socializare, la o apropiere interpersonală. Ar dispărea și unele complexe psihologice care mai persistă în comunicarea dintre cele două capitale.
Bucureștiul și-a ținut promisiunile legate de redobândirea cetățeniei române pentru basarabeni, însă rămâne vulnerabil în fața criticilor care acuză o lipsă de strategie și de transparență în relația cu Moldova. În același timp, investițiile românești suferă de pe urma provizoratului politic de la Chișinău. Clasa politică moldoveană are datoria să găsească soluții rapide pentru a depăși această criză internă care subminează nu numai relația cu Bucureștiul, ci întreaga perspectivă de apropiere a Republicii Moldova de Occident.
