Am văzut deunăzi cîţiva analişti politici notorii vorbind cu dezgust despre capitalismul oligarhic instaurat în Moldova în ultimii 20 de ani. Vorbeau analiştii despre oligarhii autohtoni care vin în politică pentru a administra pîrghiile puterii după bunul lor plac, pentru a controla fluxurile finaniciare şi pentru a a-şi rezolva, în calitate de politicieni, doar problemele lor personale.
Cvasicapitalismul oligarhic moldovenesc, descris de analiştii pătrunzători, conţinea toate datele pentru a-i băga temeinic în sperieţi pe telespectatori. Iar şi mai înficoşător mi s-a părut faptul că analiştii nu prea au soluţii pentru demontarea acestui sistem vicios. Reieşea din spusele lor că nici societatea civilă nu e suficient de activă şi de conştientă de limitele colapsului, că nici opoziţia politică nu prea vrea altceva decît să pună mîna ea pe schemele de înavuţire.
La un moment dat, unul dintre analişti a vorbit despre necesitatea creării unui partid, eliberat de chingile înrobitoare ale oligarhiei şi de cumetrisme, care ar încorpora oameni cinstiţi, corecţi, responsabili, cumsecade, oameni care se gîndesc la binele ţării. S-a ajuns aşadar, implacabil, la declinul valorilor. Despre asta vorbesc mereu în rubrica mea, o spun nu ca să mă pun în evidenţă. Nu sînt analist politic, fireşte, dar am în spinare 20 de ani trăiţi în deşertul tranziţiei moldoveneşti. Şi de-a lungul acestor ani mi s-a cristalizat o convingere fermă.
Nimic, dar absolut nimic, nu se va îmbunătăţi în ţara asta, nimic nu ne va scoate din sărăcie şi hoţie şi niciodată nu vom avea un viitor luminos, dacă nu vom opri decăderea morală.
Te uiţi în jur şi, cu adevărat, părul ţi se face măciucă: funcţionăraşi puşi pe căpătuială, angajatori şi angajaţi făuritori de evaziune fiscală, conducători preocupaţi numai de propriile privilegii, dar scandînd sloganuri patriotice-colectiviste, şoferi care accidentează mortal pietonii şi fug de la locul accidentului, intermediari dubioşi care umflă preţurile produselor, concurenţa trucată, neloială.
E un soi de parodie capitalistă asta. Pentru că într-un capitalism normal sînt nişte reguli care sînt respectate, şi care aici nu există. Bunăoară, despre ce concurenţă loială se poate vorbi într-un fief al monopoliştilor şi al intermediarilor? Analiştii sus-pomeniţi găsiseră de fapt o singură soluţie în care pesemne nici ei nu prea credeau. Soluţia asta sună exact ca îndemnul pe care l-am văzut o dată pe un stîlp: „Să fim mai buni!”
Adică să începem să trăim altfel decît am trăit în ultimii 20 de ani, să scoatem de la naftalină bunul-simţ, corectitudinea, să respectăm legile, chiar dacă sîntem judecători. Numai că transformarea asta nu e deloc simplă. Şi nici nu se ştie dacă va avea loc în secolul acesta.
