Linkuri accesibilitate

Partea a 4-a a serialului consacrat muzicii așa cum apare în însemnările jurnalului lui Mihail Sebastian, publicat la editura Humanitas în 1996.


9 martie 1997

Univers cultural: Din lumea muzicii. (Redactor: Victor Eskenasy)

Jurnalul lui Mihail Sebastian și muzica (IV)

“Jurnalul” lui Mihail Sebastian, apărut la editura Humanitas, este -- și, cred, mulți ascultători ai noștri vor fi de acord -- una din cele mai incitante lecturi ale ultimilor ani; incitante pe multiple planuri, inclusiv cel muzical. Este una din rațiunile de a continua parcurgerea notațiilor muzicale ale scriitorului ce se împletesc cu la fel de pasionante mărturii istorice despre anii de război, cu fațetele lor multiple.

Anul 1941. “Somnolență, apatie, spaimă dezarmată -- asta este aproape tot” -- nota Mihail Sebastian la 17 ianuarie, amintind totodată începutul unor seri de audiții muzicale, pe discuri, în casa prietenilor săi Lena Constante și Harry Brauner: “seară de discuri. Quartetul de Ravel, Sonata de Franck”. Notații semnalînd de asemenea o predilecție marcată pentru muzica de cameră franceză, în paralel cu pasiunea sa pentru Bach și Mozart.

Insert 1: TRACK 5 FROM 1:44 - EMI TOCE-6169-74 (Ravel, Quartet, 1st mvt)

Un fragment din quartetul lui Ravel, într-una din interpretările sale de referință, care circula și în Bucureștiul interbelic, cu un faimos quartetul francez, Capet. Format în 1893 de violonistul Lucien Capet, devenit cel mai ilustru între formațiunile de muzică de cameră ale Franței, quartetul îi reunea pe Maurice Hewitt, Henri Benoit și Camille Delobelle; o înregistrare datată 1928, pe un rar disc compact japonez al companiei EMI.

Tulburarea și presimțirile lui Sebastian aveau să se dovedească foarte repede îndreptățite. La 21 ianuarie, spre miezul nopții auzea sub ferestre: “grupuri de legionari trecînd spre Ateneu sau spre Finanțe și cîntînd în cor”. Rebeliunea legionară avea să-l marcheze profund: “Marele dezastru este în Văcărești și mai ales în Dudești. Nu a rămas casă, nu a rămas cocioabă care să nu fi fost spartă, jefuită, arsă. Incerci să-ți imaginezi cartierul arzînd miercuri noaptea în timp ce bandele de huligani împușcau atîția oameni înebuniți de groază”.

Doar muzica, ascultată la radio, “cel puțin în zilele mai calme” -- scria el -- îi tempera într-o măsură spaimele: “din Brahms, concertul pentru pian și orchestră (asupra căruia trebuie să revin: îl credeam “barbant”, dar pe măsură ce îl cunosc mai bine mă apropiu mai mult de el), un trio în si minor, un quintet...”

La 11 februarie 1941, asculta ultima parte a simfoniei a IX-a de Beethoven, transmisă de radio Budapesta și, observa deziluzionat, “mi s-a părut uneori de o trivialitate, de o platitudine nespusă. [...] ... unele pasaje ale corului sunt de o violentă vulgaritate. S-ar zice un cor de operă, ba chiar de operetă. Verdi, sau chiar Kalman...”

Cîteva zile mai tîrziu, la 14 februarie, cădea aproape în reverie ascultînd, de la Torino, un concert dirijat de un prieten, Igor Markevicth. “De cîte ori, în ultimele luni, nu m-am gîndit la el, invidiindu-l pentru refugiul lui atît de sigur de la Vevey. Pentru mine, cînd visez un loc calm, ferit, favorabil singurătății, lecturii, scrisului, Lacul Leman este imaginea însăși a fericirii.”

Pe Igor Markevitch îl cunoscuse în septembrie 1936. “foarte tînăr, aproape copilăros, vioi, nervos, cordial, aproape intim de la primele cuvinte.”

Markevitch se născuse în 1912, părinții săi emigrînd din Rusia doi ani mai tîrziu pentru a se stabili la Vevey. Viitorul dirijor a studiat pianul cu Alfred Cortot, a luat lecții de compoziție cu Nadia Boulanger și și-a făcut debutul dirijoral în 1930 la pupitrul orchestrei din Amsterdam. In anii 1934-35 avea să se perfecționeze cu Herman Scherchen iar anii războiului i-a petrecut în Italia unde, în 1944 a devenit director muzical al festivalului de la Florența.

“Igor Markevitch dirijează la Turin - nota Sebastian la 14 februarie 1941 - pentru el nu e război. Muzica, activitatea, cariera, succesele -- totul continuă. Iar noi trăim agățați de amintiri.” Markevitch, unul din marii dirijori cei mai apropiați de lumea muzicală românească, grație, între altele prieteniei sale cu Clara Haskil. Ascultați-i împreună într-un fragment din Concertul pentru pian în re minor de Mozart, pe un disc compact Philips.

Insert 2: TRACK 2 - Philips 412 254-2 (Mozart, Pno. Cto. No. 2, 2 mvt)

In luna martie 1941, un Sebastian mereu tulburat, împletea în continuare notațiile despre război, mersul evenimentelor din România și... muzica ascultată la radio: Trioul de Beethoven, op. 70 nr. 1; seară Haendel, de la Geneva și Londra, “totul pare foarte frumos, grav și liniștitor” -- scria el, după ce observase, pe un alt plan, “jocul germanilor e mereu același și mereu victorios; dislocă solidaritățile posibile...”.

Iar despre cele din țară, la 26 martie, aprecia: “mai tîrziu, mult mai tîrziu, se va scrie poate un studiu special despre un fenomen straniu, specific acestor timpuri: cuvintele își pierd sensul, devin fără densitate, fără conținut. Cine le rostește nu le crede; cine le aude nu le înțelege. Dacă ai lua vorbă cu vorbă și ai analiza gramatical, sintactic, semantic atîtea și atîtea declarații pe care le găsești aproape zilnic în ziare și le-ai confrunta cu faptele la care se referă -- ai vedea că într-adevăr divorțul între cuvînt și realitate este absolut.”

Iar două zile mai tîrziu punea pe hîrtie: “altădată - chiar sub legionari - antisemitismul era bestial, dar în afară de lege. Era oarecum scuza lui. Și oricînd - măcar de formă - puteai să apelezi la autoritatea de stat. [...] Acum și sentimentul ăsta - oricît de precare - al unei justiții oficiale e pierdut. Ce e important în România, astăzi, vineri 28 martie 1941, este că evreilor li se iau casele”.

Și din nou muzica: “... astă seară, Missa solemnis de Beethoven. Un ceas de liniște”:

Insert 3: TRACK 1 FROM 1:23- DG 435 329-2 (Beethoven, Missa Solemnis, Kyrie)

Kyrie, Missa solemnis de Beethoven, o înregistrare istorică radio, din anul 1940, cu Filarmonica din Viena avîndu-l la pupitru pe Clemens Krauss. Un disc compact Deutsche Grammophon dintr-o antologie specială la aniversarea a 150 de ani ai Filarmonicii vieneze.

Aprilie 1941: “aseară de la Ateneu, un Matthaeus Passion de război, multe tăieturi care reduceau întregul oratoriu cam la o treime”, în ton cumva cu sentimentele lui Sebastian “angoissă, tristețe, singurătate apăsătoare. Și peste toate, voința - mai mult “principială”, scria el la 8 aprilie - de a rămîne totuși în picioare.”

In ajunul abandonării silite a apartamentului său, alte însemări ilustrînd descumpănire: “Nu pot spune despre mine că sunt prea brav. Mizeria fizică mă sperie, ca și mizeria morală, Nu sunt făcut pentru a pribegi. Iar dacă la capătul acestei pribegiri nici măcar nu poți întrevedea odihna, salvarea - la ce bun toată zbaterea, toată suferința? Totul e cenușiu astăzi, totul e dezolat. Aș vrea să dorm un somn lung, toropit, de plumb.”

O nouă lovitură avea să vină cîteva zile mai tîrziu: “duminică 20 aprilie. Seara. Se confiscă aparatele de radio. Astăzi, prima zi de Paști, operația a și început fără nici un avertisment prealabil. Nu era o surpriză. Era chiar de așteptat! Dar lovitura mă deprimă încă odată.”

Ii rămîneau întîlnirile cu acei puțini prieteni bucureșteni pro-occidentali, democrați: Vianu, Ralea, Papilian, Pippidi, Eugen Ionescu. “Luni, 2 iunie. Război, război, război... nu se vorbește decît despre asta.” Fără radio, în condițiile unei vieți din ce în ce mai penibile, muzica îi revenea, în mod straniu, nu și inexplicabil, în visuri. “Vineri, 25 iulie 1941. Am visat azi noapte concertul pentru vioară, violoncel și orchestră de Brahms. Mi se întîmplă pentru prima oară un asemenea lucru...”

Insert 4: TRACK 5 - Pearl GEMM CD 9363 (Brahms, Double Cto., 1 mvt)

Brahms, Dublul concert pentru vioară și violoncel, aici într-una din intepretările familiare lui Sebastian, avîndu-i ca soliști pe Jacques Thibaud și Pablo Casals, o altă înregistrare istorică, din iunie 1929, un transfer pe un disc compact al casei britanice “Pearl”.

Teama, persecuțiile deveneau monedă curentă. Sîmbătă, 2 iulie, “toți evreii, de la 20 la 36 de ani convocați la Prefectura Poliției... nu e așa, sau încă nu e (așa cum m-am temut ieri), repetarea dramei de la Iași...”. O săptămînă mai tîrziu: “ieri, la ștrandul Floreasca, razie polițienească. Toți evreii ridicați și duși la prefectură. Există tot felul de interdicții nescrise...”.

Vineri, 12 septembrie, “mi-au închis telefonul, după ce - din eroare probabil mi-l lăsaseră deschis două luni.” Și din nou, muzica obsedantă, teribil de obsedantă, dar numai în visuri. Sîmbătă 27 septembrie. “Visuri. Stau acasă, cu un radio puternic și un patefon sistematic și cu sute de discuri, Bach, Mozart, Beethoven.”

O stare neputincioasă, pînă la disperare, care îl conducea pe Mihai Sebastian la o decizie nespus de sfîșietoare: “Duminică, 19 octombrie. Am fost azi-dimineață la Filarmonică, unde cînta Gieseking (concertul de Schumann, un concert brandemburghez de Bach pentru flaut, pian și vioară, Simfonia a patra de Beethoven). Biletul îl luasem încă de la începutul săptămînii, după multe ezitări oprite scurt de o hotărîre bruscă: fie ce o fi, am să mă duc! Dar remușcările au început imediat. Mi-era rușine de mine însumi. E oare posibil să am ușurința, frivolitatea, lipsa de scrupul de a mă duce la un concert nemțesc, în zilele astea amare! Sute de familii evreiești din Bucovina sunt chiar în clipa asta în pribegie! Mii de evrei în lagărele de muncă ... In fiecare zi, în fiecare ceas, alte orori, ale umilinți ne încovoaie, ne doboară -- iar eu mă duc la Filarmonică:

Insert 5: TRACK 2 - DG 427 779-2 (Schumann, Pno. Cto., 2 mvt)

Walter Gieseking și Schumann evocat de Sebastian, unul din concertele de război ale pianistului, aici cu Filarmonica din Berlin și Wilhelm Furtwangler, în octombrie 1942; un disc compact Deutsche Grammophon din seria “Documente”.

Iar însemnările din jurnal ale scriitorului continuau: “Eram decis să nu mă duc în nici un caz la concert. Dar, în clipele de mai mică indignare, o altă voce insidioasă, începea să vorbească: De ce să ne mortificăm? De ce să ne impunem renunțări absurde? De ce să ne interzicem noi înșine bucurii care ne mai rămîn? N-am ascultat muzică de astă-primăvară, de cînd mi-au luat aparatul de radio. Un concert - și încă un concert atît de frumos - va fi un cea de uitare, de bucurie. Cîte bucurii îmi mai rămîn? Pînă aseară, pînă azi dimineață, nu știam dacă mă voi duce. M-am dus.
Stranie senzație de a intra în sala Ateneului, unde nu mai călcasem de atîta vreme!... Mi se părea că sînt o fantomă revenită pentru o clipă la lumină... Jumătate din bucuria concertului mi-a fost luată de obsesiile cu care venisem acolo, fără să pot scăpa de ele măcar o secundă. Nu știu dacă voi repeta experiența”...

Insert 5: TRACK 2 - DG 427 779-2 (Schumann, Pno. Cto., 2 mvt)
XS
SM
MD
LG