Linkuri accesibilitate

601… este o naraţiune gravă, „dizolvând suferinţa identitară în scriitură” (Tamara Cărăuş), despre „blestemul de a fi basarabeancă”.


„Berdiaev spunea că «o minte ascuţită denotă un apetit sexual ridicat». Că există un singur potenţial creator; şi el se manifestă fie intelectual, fie sexual. Poate că am un potenţial creator mult prea mare, încât mă depăşeşte şi atunci mă exprim cel mai bine sexual?” – iată o întrebare, mai mult retorică, la care autoarea, Doina Postolachi, răspunde pe parcursul celor 115 pagini ale romanului său, 601 sau Valiza cu busole, Arc, 2011.

Puţin spus „răspunde”; însăşi identitatea – de neam şi de fiinţă – este pusă în ecuaţie cu acest „factor (se)x”, astfel încât dacă la pag. 50 protagonista spune: „Încă mă simţeam moldoveancă. Încă mă simţeam vinovată de viaţa picioarelor mele. De viaţa dintre picioarele mele”, la pag. 119 suntem tot pe acolo: „De exemplu, când stai cu picioarele desfăcute (…) şi ţi se văd chiloţeii, nu-ţi mai pasă; (…) la fel era şi când aveai cinci ani, atunci nu aveai nicio emoţie, pentru că nu ştiai ce porţi între picioare”.

În ciuda aparenţelor, 601… nu este un „roman de citit cu o singură mână”, ci o naraţiune gravă, „dizolvând suferinţa identitară în scriitură” (Tamara Cărăuş), despre „blestemul de a fi basarabeancă”. Or, acesta se exprimă atât în plan social (de la neprimirea tinerei studente din RM depistate imediat după accent: „Aici, în România, îmi e ruşine că sunt moldovenească. Nu pentru ceea ce sunt. Dar pentru ceea ce am fost constrânsă să fiu” – la refuzul unei femei s-o accepte pe post de noră: „pentru o mamă, este compromiţător să fii soacra unei moldovence”), cât şi pe plan personal („Nu ştiu dacă voi fi vreodată soţia cuiva. Pentru că sunt moldoveancă. Dar cu siguranţă voi fi mereu amanta multora. Pentru că sunt moldoveancă”).

Nu voi insista în decriptarea acestei ecuaţii identitare – suficient să citiţi prefaţa romanului, „La capătul identităţii”, semnată chiar de autoarea studiului Capcanele identităţii, Tamara Cărăuş, din care citez: Doina Postolachi „îşi codifică necontenita căutare de sine prin prisma blestemului de a fi basarabeancă, însă uneori iese, involuntar, din cod şi atunci criza devine autentică, curăţată de zaţul identitar, iar romanul se transformă în adevărate poeme ale căutării identitare…”

Mie unuia nu-mi ies din mite, după închiderea cărţii, aceste rânduri, de mare poezie: „Nu fac nimic. Nu mă sperie nimic. Pentru că eu şi Peştele Pescar am crescut într-o ţară de soldaţi şi am alergat, desculţi, pe urme de tanc”.

30 ianuarie ’12
XS
SM
MD
LG