Există maniere diferite de a pune în lumină și a reconstitui literar istoria. Unora aceasta li se înfățișează, asemenea lui Günter Grass, ca procesul de dezghiocare a unei cepe, a foilor sale, pentru alții, ea apare asemenea succesiunii de straturi de pămînt, resturi și cenușă, așa cum o văd arheologii, pentru o a altă categorie, ca o suprapunere de plăci tectonice la nivelul intelectului.
Dacă ar fi să descriu vreodată istoria oamenilor de ispravă pe care i-a dat pămîntul românesc în deceniile privite astăzi, cel mai adesea, disprețuitor și de sus, de regim comunist, aș pune pe un soi de icoană, asemenea unui diptic, cele două rememorări autobiografice ce mi se par cele mai atașante și mai cumpătate în judecăților lor: „Amor intellectualis” a lui Ion Vianu și, mai recent apăruta, „Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului”, a Martei Petreu.*
Dacă cea dintîi ilustrează istoria urbană a formării unui intelectual de excepție, într-un mediu propice, și el de excepție, cea de-a doua este și ea o istorie a plămădirii intelectuale, dar într-un mediu cu totul diferit, în lumea satului. Mai
Istoria satului și a oamenilor este recompusă lent, cinematografic, cu flash back-uri asupra unor momente cheie, cum este, de exemplu anul 1948 cînd Castelul - domeniul nobiliar local - „a fost golit într-o singură noapte de soldații de la Securitate, iar camioanele Securității au cărat totul, nu se știe unde, lăsînd în urma lor zidurile goale...”
Dar istoria se concentrează în jurul altor „ziduri”, cele ale comunității sătești și, mai ales, ale familiei autoarei, cu un bunic falnic și mîndru care, „într-un sat greco-catolic, imediat după Primul Război Mondial, a adus din Cluj, unde umbla cu căruța, o noutate: iehovismul...; După modelul lui, alții au adus după aceea alte credințe neoprotestante și satul s-a umplut de baptiști, de adventiști, de penticostali...”
Nu toți au trecut la noile credințe, așa cum s-a întîmplat cu mama autoarei, formidabila primă eroină a acestui roman, jucîndu-și cu o demnitate de personaj de tragedie greacă, rolul în ceea Marta Petreu numește războaiele religioase ce au urmat.
Război cu autoritățile comuniste, din care tatăl autoarei apare de mai multe ori creionat într-un peisaj însîngerat, după o bătălie evident inegală.... „Din cînd în cînd, ne pomeneam cu razii. In fața porții se opreau mașinile Securității, casa se umplea de oameni în uniformă și în civil, care controlau, căpiați, tot, casa, șura, stogurile de paie, grajdul, chiar și fîntîna. Plecau de la noi luînd Biblia și un maldăr de reviste și broșuri iehoviste... A doua zi îl chemau pe Ticu la Cluj, la Securitate. Nu îl luau cu ei, știau că se va prezenta unde și cînd e chemat. Făcea parte din codul de onoare al Străjerilor lui Iehova să suporte fără să protesteze toate prigoanele contra adevăratei credințe, cea a lor. Cu cît erai mai prigonit, cu atîta adunai mai multe puncte pentru mîntuire...”
Războiului cu autoritățile i s-a adăugat cel în familie, între un tată adept dogmatic al învățăturilor Străjerilor lui Iehova și mama botezată, tîrziu la tinerețe, greco-catolică. În aceste incredibil de pline de suferință războaie, se detașează permanent personajul remarcabil, atipic, al mamei care „față de orice gest religios, al oricui, de orice religie, avea un respect total și rigid, ceea ce o ducea la o toleranță desărvîrșită”.
Două atitudini diferite, într-o singură familie și istorie socială - sau istorie pur și simplu! -, din care Marta Petreu pune în lumină o observație la care merită reflectat în acest joc în oglindă ce-i face romanul atît de prețios și de actual: „Tîrziu, peste ani, am descoperit că același cod al martirajului le-a dat tărie memorandiștilor, și lui Stere, și legionarilor, și comuniștilor interbelici, și foștilor deținuți politici. Oricui. Comportamentul este același, numai „Cauza” pentru care oamenii aleg să se lase martirizați, adică bătuți bine, închiși și uneori omorîți, este mereu alta...”
* Marta Petreu, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului. Polirom, Iași, 2011.
