Linkuri accesibilitate

„Confuzia între presă și autorități stă la baza psihologiei colective est-europene... de-aia se spune, în argoul românesc, cînd se apropie poliția: „Atenție, vine presa!”...



Prin partile noastre ale Europei, ziaristii au fost vazuti traditional ca niste reprezentanti ai puterii. In vremea lui Ceausescu, o legitimatie de jurnalist, fie si de la o gazeta studenteasca, putea fi scoasa in orice moment atunci cind un chelner trisa, sau încãrca nota, sau nu voia sa taie o notã, iar la vederea cãrţii de presa reactia era, inevitabil : „va rog sa ma iertati, tovaraşu‘ “.

Pe atunci nu existau in România scoli de jurnalism, iar ziaristul - beneficiind de un statut cvazi-mitic - era considerat a avea puterea de a interveni pe linga autoritati pentru rezolvarea unor afaceri personale, lucru pentru care, desigur, el trebuia rasplatit... Multi din fericitii - si rarii - ziaristi de atunci lasau sa se creada asta... din vanitate, sau din slabiciune...

Nu doar in România, ci in intregul bloc comunist domnea aceasta mentalitate magica. La inceputul razboaielor din Iugoslavia ma aflam in Skopje, in proaspat independenta Macedonie. Avind bani foarte putini - colaborator al Europei Libere pe cont propriu, fara cheltuieli rambursate - dormeam intr-un fel de cămin pentru turisti tineri.

Acolo, intr-o noapte, receptionistul - pe jumatate beat - mi-a adus in chilie un personaj foarte trist: un om masiv si puternic, dar buhait, intr-o stare avansata de ebrietate, si care schiopata. „Un fost campion olimpic”, mi-a precizat el cu mandrie ranita - nu mai stiu in ce disciplina -, care era hotarat sa-mi dea un interviu exclusiv prin care sa dezvaluie intregii planete in ce hal a ajuns si ce mare nedreptate i se face in noul stat macedonean.

Am incercat, in putinele mele cuvinte, sa spun ca reportajele mele merg spre un radio in limba româna si ca ascultatorii mei nu prea se intereseaza de fostii campioni olimpici macedoneni... Cei doi au insistat insa ca dl. jurnalist trebuie sa ia acest interviu foarte important. Am cedat dintr-un fel de mila vinovata, cu atat mai laşă cu cât am vazut pe loc cum i s-a luminat faţa şchiopului cu gloria uitata.

A urmat o ora foarte dificila, in care am lasat epava mândrã sa-si depene neintrerupt viata, stiind foarte bine ca nu aveam sa difuzez niciodata asa ceva. Spre sfarsit, se terminasera si bateriile si caseta, dar el tot bodoganea, cu acreală recunoscatoare.

Au plecat multumindu-mi ca aveam sa le fac dreptate, iar eu m-am simtit si mai vinovat pentru autoritatea nemeritata pe care mi-o atribuiau. Si atunci am avut brusc o iluminare: confuzia asta intre presa si autoritati face parte din temelia psihologiei colective est-europene... la urma urmei, de-aia se spune, in argoul românesc, atunci cind se apropie politia: „Atentie, vine presa!”...
XS
SM
MD
LG