Linkuri accesibilitate

Săptămîna filmului iranian la Praga


Câştigătorii Globului de Aur în categoria Cel mai bun film străin - regizorul Asghar Farhadi (stânga) şi actorul Peyman Moaadi, la ediţia a 69-a a Premiilor Golden Globe.

Câştigătorii Globului de Aur în categoria Cel mai bun film străin - regizorul Asghar Farhadi (stânga) şi actorul Peyman Moaadi, la ediţia a 69-a a Premiilor Golden Globe.

„Despre minciună şi adevăr, despre adevărurile spuse pe jumătate şi despre minciunile tăcerii.”



Duminică s-a încheiat la Praga săptămîna filmului iranian, desfăşurată într-un cinematograf din centrul capitalei, Svetozor, cinematograf specializat în astfel de retrospective şi în ceea ce îndeobște am numi „cinematograf de artă”. Filmul cu care s-a deschis săptămîna „Nader şi Simin – o despărţire” este chiar filmul străin care a obţinut noaptea trecută un Golden Globe la Los Angeles, primul „Globe” pentru cinematografia iraniana. Mai multe de la Oana Serafim.

Filmul regizorului Asghar Farhadi, realizat anul trecut şi care a primit şi Ursul de Aur la festivalul de la Berlin de anul trecut este o poveste spusa cinematografic impecabil, cu o aleasa artă a dozării nuanţelor, astfel că un subiect ce putea fi o melodramă de duzină a devenit un film dur, despre minciună şi adevăr, despre adevărurile spuse pe jumătate şi despre minciunile tăcerii. Pot fi găsite puncte comune şi cu atmosfera şi construcţia regizorală din filmele romanului Cristian Mungiu.

„O despărţire” este construit regizoral pe mai multe paliere, în care elementul politic este extrem de abil „împachetat” în cel social, moral.

Este povestea unui divorţ în care femeia vrea să părăsească Iranul pentru a-i oferi fiicei ei o altă viaţa într-o altă ţară.

Bărbatul crede că datoria sa morală este să îşi îngrijească pînă la urma tatăl bătrîn şi bolnav de Alzheimeir.

La mijloc, ca de obicei într-o despărţire, un copil. O adolescentă timidă şi care îşi priveşte cu amărăciune de multe ori părinţii.

Deasupra acestei poveşti este însă povestea societăţii islamice iraniene – cu femei care vorbesc puţin şi se tem să-şi contrazică bărbaţii, cu femei care încearcă să îşi ajute partenerii fără ca aceştia să ştie, pentru că ele, în general, ar trebui doar să fie ascultătoare şi cam atît. Şi deasupra acestei istorii ce poate să pară feministă, atîrnă marea întrebare a filmului – ascunzînd adevărul despre lucrurile mărunte şi mai importante, cît de rău putem să facem celor din jur şi celor pe care îi iubim şi cît rău ne facem nouă? Sau societăţii… sau sistemului care se bazează tocmai pe adevăruri nespuse.

Jurnalistul iranian din exil Reza Seddigh spune că este esenţial ca filmele iraniene să circule, pentru că artiştii au nevoie de libertatea de a-şi prezenta şi confrunta peliculele cu publicul Occidental: „Pentru regizorii independenţi ale căror filme nu sunt distribuite şi nu sunt arătate în ţară din cauza motivelor politice, festivalurile internaţionale, mai ales cele din Europa sunt extrem de importante, pentru că le dau posibilitatea să îşi arate filmele. Si să fie în contact cu audienţa occidentală….”

Asghar Farhadi a fost nevoit să se dezică de declaraţii făcute în sprijinul unor colegi regizori aflaţi în detenţie pentru a-şi putea termina filmul acesta acum atît de aclamat. Luna trecută, ministerul culturii şi al învățăturii islamice de la Teheran a ordonat închiderea Casei Filmului, cea mai importantă instituţie iraniană a realizatorilor independenţi pentru că prea mulți regizori sunt simpatizanţi ai Mişcării verzi, a opoziţiei antiprezidenţiale.

Ce trebuie spus este că acest „nou val” de filme iraniene nu s-a născut din nimic. „Veteranul” Abbas Kiarostami a fost present în selecţia pragheză cu filmul „Shirin” o poveste tot despre femei, iubire, trădare şi deziluzie, dar care a fost realizată numai în prim planuri.

Un film de 92 de minute în care emoţiile unei legende clasice persane a unei iubiri neîmplinite între o prinţesă armeană şi un prinţ persan sunt înregistrate prin reacţiile unor femei care privesc ecranul pe care se derulează istoria.

„Trei femei” şi „Citeva zile mai tîrziu” sunt realizate de femei cineaste. Una din ele, Niki Karimi, şi actriţă. Amîndouă eroinele principale sunt femei puternice, poate prea puternice, şi de aceea, singure şi nefericite. Într-un Teheran în care obligaţiile femeilor cresc, în timp ce inteligenţa lor devine prilej de agresiune, de înstrăinare şi de ranchiună.
XS
SM
MD
LG