Linkuri accesibilitate

Copii abandonați - copii cu probleme de dezvoltare


In dialog cu Liliana Rotaru („Copil, Comunitate, Familie, CCF - Moldova”).



Datele oficiale arată că în acest an, în Republica Moldova au fost abandonaţi 119 copii, o jumătate de ei chiar în primele zile de viaţă, în maternităţi. Ce determină familiile să îşi părăsească pruncii la naştere şi cum pot fi prevenite cazurile de abandon al copiilor, aflăm de la Liliana Rotaru, directoarea organizaţiei „Copil, Comunitate, Familie, CCF - Moldova”.

Liliana Rotaru: „Este foarte greu să vorbeşti despre o singură cauză, să spui că acesta a fost unicul motiv care a dus la separarea copilului de familie dar, de obicei, în ordine descrescătoare ar veni: lipsa spaţiului locativ şi probleme asociate cu sărăcia, cu situaţia financiară, lipsa unui loc de muncă sau pierderea locului de muncă odată cu naşterea copilului.

De obicei sunt afectate mamele singure, mamele solitare care nu au un partener, sau în cazul în care tatăl nu a recunoscut paternitatea. Într-un procentaj mai mic, dar şi aceasta este o cauză: naşterea unui copil cu dizabilităţi.

Avem situaţia cînd sunt familii cu mulţi copii, 4-5 copii fiind acasă şi copilul respectiv care se naşte nu este tocmai aşteptat, dar şi aici sunt cauze diferite, nu că mama nu îşi doreşte copilul, dar e sărăcia mare acasă, conştientizează că nu va putea munci şi are acasă 4-5 copii. Avem situaţii cînd unul dintre parteneri este în detenţie, avem cauze cînd părinţii suferă ei de dizabilităţi sau probleme de sănătate mintală şi asta completează rîndul de cauze despre care v-am vorbit.”

Europa Liberă: Ce urmează? Familia a decis să abandoneze copilul, care este soarta copilului de mai departe?

Liliana Rotaru:
„Să ştiţi că nu întotdeauna familia declară sus şi tare că abandonează copilul şi nu întotdeauna asistentul social sau profesioniştii pot citi printre rînduri intenţia. Sunt cîteva scenarii: mama dă un nume fals la maternitate, pleacă din maternitate, fie fuge, fie dă un motiv plauzibil că are nevoie să meargă la medic, la farmacie să îşi cumpere medicamente, pleacă şi nu se mai întoarce.

Există situaţia cînd mama declară că nu va putea să îşi ia copilul acasă şi atunci există între 3 şi 5 zile cînd mama se află cu mama se află cu copilul în maternitate, zile în care se mai poate interveni. Dacă se intervine prompt, cu sprijin, fără a blama mama, ajutînd-o să înţeleagă situaţia şi să treacă prin această perioadă, sunt foarte multe cazuri pozitive cu rezultat pozitiv pentru copil, în primul rînd, dar şi pentru mamă pe termen lung.

Este o mare traumă cînd o mamă îşi pierde copilul dar cred eu că este şi mai mare cînd ea renunţă la el de bună voie, semnîndu-şi, practic, această sentinţă. Sunt cazuri cînd mama nu poate fi convinsă să nu renunţe la copil, dar să încerce să treacă împreună printr-un program de sprijin şi atunci mama, de obicei, scrie un fel de cerere, o solicitare, pentru plasament provizoriu, plasament temporar.

Pe de o parte, s-ar părea că acest plasament provizoriu îi dă o şansă copilului şi o speranţă că mama se va pune pe picioare în cîteva luni, va veni şi va lua copilul, dar din trista noastră experienţă mamele de multe ori dispar în această perioadă şi acest plasament provizoriu se încheie cu nimic, fiecare lună petrecută de un bebeluş, de un copil de vîrstă mică, sub trei ani, în instituţie, îi întârzie dezvoltare cognitivă, psihologică, socială, fizică cu două luni şi ceva.

Primele şase luni sunt pierdute dacă mama nu îl vizitează, după şase luni începe lucrul la stabilirea statutului acestui copil. De multe ori mai trec şase luni şi unele cazuri familia nu acceptă ca copilul să meargă în adopţie, dar nici nu pot să îl ia ei în îngrijire şi atunci acest plasament provizoriu poate să se prelungească pentru ani de zile.”

Europa Liberă: De multe ori atunci cînd părinţii decid să îşi abandoneze copilul, fac acest lucru constrânşi fiind de anumite circumstanţe. Cine sunt cei care, în primul rînd, ar fi trebuit să îi dea o mână de ajutor?

Liliana Rotaru:
„Fie că e vorba de cineva din familie care o să-l înţeleagă mai înainte de a-l judeca, fie e vorba de cineva din sistem. Poate este un ONG, un centru comunitar, un vecin, un asistent social, un medic, un fost profesor, cineva cui să poţi să spui că ai nevoie de ajutor. De ce are nevoie această mamă, fie tînără mămică sau mamă cu cinci copii? Are nevoie să fie ascultată şi să i se dea un sfat ce să facă? Să fie sprijinită în luarea deciziei, să analizeze cu voce tare şi cineva să o înţeleagă.

Şi fac chiar un apel către fetele care au rămas în această situaţie să caute ajutor în jurul lor, să nu renunţe la viitorul, la fericirea, la bucuria lor, pentru că vine cu multe regrete, cu multe dificultăţi, cu multe nopţi albe şi până la urmă nu se merită, pentru că e o bucurie şi nu trebuie să renunţi la ea.”

Europa Liberă: De multe ori femeia poate ar vrea să vorbească despre problema ei, dar unde să mergi? Oamenii pot să te arate cu degetul: uite are un copil din flori. Cum schimbăm mentalitatea?

Liliana Rotaru:
„E ceea ce se schimbă cel mai greu şi cred că la urmă, dar cazurile bune, istoriile pozitive, pot schimba încet, încet mentalitatea. De multe ori este blamată tînăra care a rămas însărcinată, dar totuşi de puţine ori oamenii vor blama un copil.

Sper că mentalitatea noastră a progresat un pic faţă de Evul Mediu ...
Write your quote footer here...

Eu sper că mentalitatea noastră a progresat un pic faţă de Evul Mediu, cînd putea cineva unui copil să-i spună direct că e din flori. Azi, cum să blamezi un prunc că s-a născut? E viaţă, nu? Dacă într-un stat predomină această atitudine, cu ce este vinovat copilul?

Liliana Rotaru
Liliana Rotaru
El trebuie ajutat, depinde şi de mamă să fie la nivelul cuvîntului mamă, să fie grijulie, atentă, să nu fie violentă, să fie bună, iubitoare, să-i dea copilului şi haina şi mîncarea de care are nevoie, să-l ducă la grădiniţă. Atunci, cu siguranţă satul îşi va schimba părerea.”

Europa Liberă: Statul a încercat în ultimii ani să prevină abandonul copiilor. S-a schimbat situaţia?

Liliana Rotaru:
„În instituţia care în trecut se numea Casa specializată pentru copii, din municipiul Chişinău au intrat în 2010 – 56 de copii, în 2011, până la mijlocul lui decembrie, 57 de copii. Deci, nu vedem descreştere.

Dar ca să scadă acest număr e nevoie de două lucruri: pe unul îl putem înfluenţa. Prima este situaţia economică din ţară, se ştie că criza loveşte mai întâi de toate în familiile numeroase şi în copii. Aceştia sunt cei mai vulnerabili, iată de ce nu ne mirăm că nu scade numărul.

Al doilea aspect pe care îl putem influența este dezvoltarea serviciilor alternative. Avem aceşti 57 de copii care au intrat în 2011, dacă am fi avut 25 sau 30 de servicii alternative, am fi reuşit să ţinem piept intrării acestor copii în instituţie, aici putem înfluenţa şi aici este schimbarea de mentalitate, avem nevoie de oameni ar dori să îşi depăşească nişte frici naturale, nişte bariere, nişte obstacole, ar dori să treacă prin nişte obstacole birocratice, poate, ca să devină asistenţi parentali profesionişti sau părinţi educatori în case de copii de tip familial.”

Europa Liberă: Acestea sunt acele servicii la care v-aţi referit mai devreme?

Liliana Rotaru:
„Exact, sunt acele două forme de protecţie a copilului aflat în dificultate, dar ele sunt de tip familial, pentru că în ambele cazuri este vorba de unul sau doi părinţi care locuiesc în propria lor casă, trec prin instruire, sunt sprijiniţi şi după plasamentul copiilor şi aceste servicii ar putea face faţă necesităţii care vedeţi că nici nu creşte dar nici nu descreşte, din păcate.”

Europa Liberă: Ce are de pierdut un bebeluş care nu creşte într-o familia, chiar dacă nu e familia lui biologică, dar ajunge într-o casă de copii?

Liliana Rotaru:
„Imaginaţi-vă că o asistentă medicală sau o dădacă are grijă de patru bebeluşi de aceeaşi vîrstă. Copii sunt fiinţe care prin plînset, care este foarte natural, îşi declară nevoile şi necesităţile şi nu plîng doar cînd le este foame, ei plîng cînd se simt singuri, cînd le este frig sau cald, cînd sunt plictisiţi, cînd îi doare burtica. De aceea, bebeluşii practic nu coboară din braţele mamei în primii ani de viaţă, sau cel puţin în primele 6-8 luni.

Se spune că ţinerea copilului în braţe, contactul fizic îi dezvoltă ataşamentul. S-a făcut un studiu că dacă unui copil nu i s-au refuzat braţele cînd a dorit el, la vîrsta de opt luni el începe să exploreze lumea. El coboară din braţele mamei, a căpătat siguranţa că ea este pe loc, ataşamentul îi este unul pozitiv, adecvat, că el nu se mai teme.

Din contra, copilul care nu a fost luat în braţe se va învăţa într-un timp să nu mai plîngă, pentru că nimeni nu va veni să răspundă nevoii lui. Cum un angajat, cu cele mai bune intenţii, cum să se descurce cu patru bebeluşi de aceeaşi vîrstă, dacă nu îi învaţă cu un regim foarte rigid, mîncare, hrănit la aceleaşi ore, schimbat de trei sau şase ori pe zi, întors la o oră anumită, fără stimulare, fără vorbă, fără ţinut în braţe, fără plimbat prin casă, pentru că asta are nevoie copilul în primele luni? Atunci copilul rămâne în urmă, deşi este înconjurat de medici şi suori medicale. Ceea ce un copil ar recupera în familie, nu mai poate recupera în instituţie, ci din contra pierde din avansul pe care l-a avut.”

Europa Liberă: Dna Rotaru, vă mulţumesc pentru acest interviu şi sper că la anul să nu mai vorbiţi de 57 de copii, dar poate de două sau chiar trei ori mai puţini.

Liliana Rotaru:
„Şi eu îmi doresc acest lucru. Sigur că copii sunt foarte rezistenţi, ei fac minuni în procesul de recuperare, dar dacă sunt oameni care pot oferi acest lucru, îi rog să nu ezite să devină asistenţi parentali profesionişti sau părinţi educatori. Îi vor umple un gol în suflet sau în casă, dacă îl au, cum nu îşi pot imagina.”
XS
SM
MD
LG