Linkuri accesibilitate

„Ceea ce rămîne în fond este cultura.”




„Ceea ce rămîne este cultura. Fie că este vorba de catedrala din Köln, de liedurile folclorice ale landurilor noastre, de Faust-ul lui Goethe, de Reichstag-ul, aici, de Oda Bucuriei a lui Beethoven. Ceea ce rămîne este cultura, aflată la fundamentul societății noastre, fie că este vorba de orientarea persoanelor, de identitate, ea este aceea care dă naștere la curaj, crează bucuria de a trăi. Este, prin urmare, apropiat să se vorbească despre cultură aici, în cadrul discuției bugetului statului. Cultura îi aparține.”

Opinia, citată de Deutschlandfunk, a fost exprimată zilele trecute de Wolfgang Börnsen, un deputat creștin-democrat, în cadrul unei dezbateri parlamentare la Berlin, finalizată cu o majorare substanțială a bugetului destinat culturii în Germania.

In urmă cu un an, Bernd Neumann, ministrul culturii, obținuse o majorare cu 2,7%, materializată în 27 milioane de euro, destinate în primul rînd conservării patrimoniului, a monumentelor. Bugetul actual al Ministerului culturii, care se ridică la aproape 1,15 miliarde de euro, a fost din nou majorat cu 5,1%, reprezentînd 50 de milioane, dintre care 30 destinate unpr programe speciale de conservare.

„Promovăm orașul social” - explica un alt deputat cu ocazia dezbaterii -, alături de dezvoltarea implicită economică a unei Vechea orgă (1884) din Neue Gewandhaus

Vechea orgă (1884) din Neue Gewandhaus

localități, aflîndu-se monumentul ca element de auto-identificare locală. Se adaugă, după formula utilizată de un al deputat, nevoia „educării culturale a copiilor noștri. Trebuie să se dea proeminență unei educații împotriva rasismului și a violenței, inculcată de la o vîrstă timpurie și care să devină parte a unei politici culturale...”

A încerca să aglutinezi o identitate culturală, într-o epocă în care totul pare să conlucreze pentru a o dizolva, pentru a-i minimaliza importanța și rostul, este remarcabil și rar astăzi. Explicația curent oferită în cazul german, descoperirea șocantă în ultimele săptămîni a unei rețele criminale neo-naziste, ce s-a bucurat de sprijin implicit pînă la nivelul unor oficialități, nu este neapărat valabilă.

Grupări foarte active, de orientare ideologică antidemocrată, rasistă, anti-minoritare, neo-nazistă, există la ora actuală și în Ungaria sau în România, iar Noua Dreaptă românească se consolidează și în R. Moldova, pe un teren social minat de sărăcie și incertitudine.

Dar mai nimeni nu ia atitudine publică, iar atunci cînd o face cîte o personalitate la modă, aceasta caută și găsește alibiuri despre o dispariție în anii ’50 a unei așa-zise capacități de rezistență în fața răului; un gest ce contribuie nu la clădirea unei identități, ci la amorțirea a ceea ce mai există din ea. Și în mod absurd, în ultimă instanță, fiindcă generațiile mai tinere de astăzi nu sînt cele din anii ’50, nici măcar urmașele lor directe.

Readucînd istoria pe pămînt dă de gîndit o carte-disc apărută zilele acestea la Leipzig - vol. 1 al unei Ediții de Istorie a Orchestrei Gewandhaus - care ilustrează implicit o părticică a unei identități culturale cultivate peste timp, în ciuda regimurilor totalitare. Inutil de spus că Leipzig-ul, sediul Orchestrei Gewandhaus și înregistrările sale au fost aproape complet Inregistrările restaurate pentru Ediția Istoriei Gewandhaus-ului

Inregistrările restaurate pentru Ediția Istoriei Gewandhaus-ului

distruse de bombardamentele aliate în cel de-al doilea război mondial. Realizatorii ediției, din care zilele acestea a apărut și volumul al doilea, editura Komprad și redactorii și arhiviștii postului de radio al regiunii, MDR, au găsit totuși, păstrate ca prin minune, discuri originale ale unor transmisii radio, din 1940, 1944 și 1945 și le-au restaurat și publicat cu toată dragostea.

Cine își poate imagina așa ceva în România sau în Moldova, ale căror capitale și arhive, totuși, nu au fost distruse de bombe? O antologie a Operei din Chișinău? O antologie a remarcabililor pianiști sau violoniști români formați în epoca antebelică? Pare pe zi ce trece ceva de neînchipuit atunci cînd auzi o redactoare șefă de Pinaista Sofia Cosma cu Sviatoslav Richter la București

Pinaista Sofia Cosma cu Sviatoslav Richter la București

la Radio Muzical spunînd recent, la o lansare de disc, că nu ar fi avut cum să cunoască o mare pianistă din România, deoarece la data emigrării acesteia în Statele Unite, ea avea doar patru ani. S-o fi oprit atunci timpul pe loc? Modelul ei de interpretare a muzicii lui Liszt ar fi... Lang Lang!

Și uite așa ajung unii români să revendice o identitate spirituală, de obîrșie... chineză. Și cui să mai spui atunci: „ceea ce rămîne, în fond, este cultura?”
XS
SM
MD
LG