Linkuri accesibilitate

A fost ales de politică fiindcă ea avea nevoie de suflet.



2011 nu a fost pentru omenire un an prea bun și, iată, ține să ne îndolieze cu o dispariție uriașă. Fosta lume comunistă a Europei - din ce în ce mai săracă în cele de care au nevoie oamenii spre a fi oameni și din ce în ce mai bogată în restaurații care o pot aduce, moral, în sapă de lemn - l-a pierdut pe Vaclav Havel.

Într-un fel, îl pierduse mai demult, căci Havel devenise plicticos pentru foștii subiecți ai terorii comuniste: credea și acum în ce crezuse în timpul Primăverii de la Praga și al Chartei 77. Scria și acum așa cum scria în urmă cu atâtea decenii și, păcat de neiertat, spunea ce credea și credea în ce spunea. Chiar și acum, când lumea noastră este locuită de giruete dintre cele mai sofisticate.

Pentru oameni ca Havel, Michnik ori Konrad, disidența nu a însemnat nici martiriu, nici meserie. A fost doar felul în care și-au asumat o responsibilitate de care s-a ferit copleșita și copleșitoarea majoritate a celor din jurul lor. Știau că nu sunt vinovați de lumea pe care o moșteniseră, dar au dorit să nu fie vinovați că vor lăsa generațiilor de după ei o lume chiar mai rea decât cea pe care o primiseră ei.

Neinteresat de politica per se - asemenea prietenului său Gyorgy Konrad, autorul Antipoliticii - Havel a fost ales de politică fiindcă ea avea nevoie de suflet. Este, dacă vreți, ceva din gândul lui Blaise Pascal pentru care credința însemna mai degrabă inima, decât rațiunea. În vreme ce, de cele mai multe ori, rațiunea îți șoptește să ai grijă de tine, inima îți spune să duci grija celorlalți.

Havel a crezut neîncetat că „Salvarea acestei lumi a oamenilor nu se află nicăieri altundeva decât în inima omului, în puterea omenească de a reflecta, în modestie și responsabilitate.”

Când a devenit ultimul președinte al Cehoslovaciei și primul șef de stat al Cehiei post-comuniste, Havel nu atât pe el s-a luat în serios cât responsabilitatea funcției pe care și-o asumase. Nimic de neașteptat pentru cel care scrisese „Oricine se ia prea mult în serios își asumă întotdeauna riscul de a părea ridicol. Oricine poate să râdă de el însuși în mod constant nu-și asumă un asemenea risc.”

Havel s-a dovedit un om politic și nu un politician pentru că nu și-a asumat niciodată riscul de a nu-i lua în serios pe ceilalți - oamenii pe care ajunsese să-i reprezinte. Lumea împotriva căreia au luptat Havel și cei ca el va fi murit, dar lumea pentru care au luptat ei nu s-a născut încă. Așa că totul rămâne de făcut.

Moștenirea rămasă de la Havel nu este un proiect încheiat ci obligația de a intra într-un proiect tocmai pentru că bănuiești că nu se va încheia niciodată. Plecând, Havel ne-a lăsat un gând neliniștitor când scria „Tragedia omului modern nu este aceea că știe din ce în ce mai puțin despre rostul propriei sale vieți ci că rostul acesta îl interesează din ce în ce mai puțin.”
Adevărul în care a trăit Havel - și i-a invitat și pe ceilalți să trăiască - nu a fost niciodată la modă. A fost și rămâne doar un adevăr etern.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG