Linkuri accesibilitate

Cel mai mare deficit de democraţie îl reprezintă adoptarea legilor organice prin asumarea răspunderii guvernamentale.



Statul sunt eu, le-a spus Traian Băsescu jurnaliştilor, după ce i-a întâlnit pe şefii opoziţiei. Discutaseră pe ton ridicat despre necesitatea adoptării măsurilor stabilite la Bruxelles, iar liderii opoziţiei l-au întrebat, pare-se, cine i-a dat mandatul de a accepta modificări constituţionale fără să se consulte.

După cum se ştie, la Bruxelles, majoritatea statelor din Uniunea Europeană au convenit asupra unui set de măsuri care presupun nu doar modificări constituţionale, ci şi de politici unionale. Traian Băsescu le-a spus liderilor opoziţiei că reprezintă România, conform Constituţiei actuale, şi că nu este obligat să ceară părerea partidelor parlamentare. Insistând asupra generozităţii de a chema partidele pentru a le consulta în aşa gingaşe probleme, preşedintele dă de înţeles că, deşi el este acuzat de autoritarism de adversarii săi politici, România trece, la 22 de ani de la evenimentele din 1989, printr-un exces de democraţie.

Cu toate acestea, Traian Băsescu şi oamenii lui par să ne demonstreze din nou şi din nou că marele duşman al democraţiei este ea însăşi. Poate de aceea, la începutul acestei luni, în pofida scandalului public, a plouat cu stele peste umerii unor foşti ofiţeri de securitate. Poate de aceea lungul pomelnic al celor decoraţi de preşedinte începe să semene cu lista de aşteptare de la Direcţia Anticorupţie.

Larga uniune naţională şi politică a celor care acceptă cu lacrimi de poftă în ochi să fie trataţi cu o tinichea de preşedinte demonstrează că Vasile Paraschiv, eroul anticomunist care a refuzat mai an decoraţia preşedintelui, spunând că nu primeşte gratificaţii de la un comunist, este unic şi irepetabil. „Eu nu sunt un câine căruia dacă-i dai o felie de salam nu mai latră”, spunea Vasile Paraschiv, într-un discurs pe care nu-l veţi găsi în arhivele prezidenţiale.

Multe nume de pe lista recent-decoraţilor se regăsesc nu doar în listele oficiale de colaboratori cu Securitatea sau în mari dosare de corupţie, ci şi în discursurile de înfierare ale preşedintelui. Unii dintre noii cavaleri ai bordurilor şi şoselelor asfaltate au dosare beton la securitate, alţii şi-au făcut primul milion pe când Ion Iliescu submina comunismul din interior. Alţii, cum ar fi dl Klaus Johannis, au fost la un moment dat, opţiunea opoziţiei pentru fotoliul de premier. Însă probabil că dl Johannis primeşte decoraţia după ce Traian Băsescu a descoperit că, pentru România, adevăratul licurici de la capătul tunelului este Germania.

Oricum pe toţi i-a făcut făcut oameni, cavaleri adică, chiar şi pe baronii lui Iliescu, punându-le cocarde şi medalii şi făcându-şi-l fidel pe Marian Vanghelie, piesă grea de relaţii şi dosare a PSD-ului. Preşedintele demonstrează astfel că, la o adică, poate dialoga cu oricine cu condiţia ca acela să tacă în faţa lui.

Acest dispreţ suveran faţă de părerea celuilalt a fost exprimat şi de premierul Emil Boc care a trecut de Parlament bugetul şi legea pentru comasarea alegerilor cu o unanimitate asigurată de băncile goale ale opoziţiei. El invoca interesul public şi faptul că s-a consultat cu toată lumea, chiar şi cu societatea civilă. Probabil că societatea civilă pe care a consultat-o avea uniformele la curăţat.

E de remarcat că, deşi se tachinează cu şeful statului, premierul îşi ştie locul de-a stânga capului de familie şi nu se abate de la cuvântul acestuia. În casa lui Traian Băsescu, Emil Boc se ocupă doar cu dereticatul şi cu grija faţă de copii, iar de restul, adică de relaţia cu vecinii şi de evenimentele mondene are grijă tătucul statului. Dar la nevoie cuplul se pune umăr lângă umăr. Astfel că, inspirat de consort, Emil Boc le-a transmis politicienilor opoziţiei că, de vreme ce procedura asumării răspunderii este legală, o poate aplica oricând, fără să ceară voie de la adversarii politici. Însă problema nu e că bugetul, cu miile sale de amendamente, a trecut razant peste apele tulburi ale parlamentului. Aşa şi merită un buget clientelar căruia or să-i cadă zerourile la primul strănut al Fondului Monetar Internaţional şi o să fie rectificat la primul frison de febră al Băncii Europene.

Cel mai mare deficit de democraţie îl reprezintă adoptarea legilor organice prin asumarea răspunderii guvernamentale. Iar legea comasării alegerilor este cel mai recent caz, al optulea. Asumată la pachet cu legea promovării judecătorilor la instanţa supremă, noua lege stabileşte prelungirea mandatului aleşilor locali şi desfigurează opţiunea de vot. Nu puţini sunt cei care spun că, dacă voturile vor fi puse în acelaşi cazan electoral, nu ar trebui ne mire că fiertura de după va fi mortală.

De 22 de ani tot învăţăm că oamenii care fac pe spectatorii în democraţie şi nu-şi asumă niciun rol trebuie să fie pregătiţi să-şi plătească locul la suprapreţ. Eventual să se lase îngropaţi în zidurile instituţiilor pentru a le da consistenţă. Iar sacrificiul în perioada lui Traian Băsescu se referă doar la „ceilalţi” care, dintr-un motiv sau altul, îi pun la îndoială autoritatea. Sau la oamenii obişnuiţi, care îşi strigă degeaba indignarea. Uneori plătesc amendă, pentru că libertatea de conştiinţă şi de exprimare au fost abrogate tacit. Nu şi ofensa adusă autorităţilor, chiar dacă le ofensezi cu foamea ta, din disperare şi neîncredere. Strigaţi în cabina de vot, li se spune. Dar comasarea alegerilor arată cât preţ pun oamenii lui Emil Boc pe claritatea opţiunilor electorale ale oamenilor obişnuiţi şi pe democraţie, în general.

Pe de altă parte, cine spune că opoziţia este inutilă sau că este un martor neputincios al acestor scamatorii autoritare se înşeală. Ea a devenit roaba propriului narcisism, dând dovadă de o capacitate de autocompătimire de care marii seniori ai închisorilor comuniste au fost străini, deşi au pătimit de pe urma unor principii morale astăzi zdrenţuite şi ignorate.

Opoziţiei îi lipseşte greutatea pe care i-o dădeau aceşti oameni, dar pentru că a scăpat de povara lor etică şi de principiile lor pare să se mişte cu mai multă uşurinţă. Mai ales că, mizând pe lipsa de opţiuni a electoratului, îşi asumă roluri uşoare, repetitive, pentru care nu-ţi trebuie multă memorie. Chiar dacă iese din comă doar pentru a se lovi şi a intra din nou la reanimare, opoziţia este un membru pasiv şi necesar al familiei Băsescu. Cum s-ar mai putea vorbi altfel despre democraţie?

Deja îmbătată cu drojdia sondajelor, opoziţia are halucinaţia câştigului, însă ştie că tot puterea e mai convingătoare, că poate face din corupţi-anticorupţi şi din infractori-cavaleri, că tot puterea scoate aur din piatra seacă a drumurilor şi din buzunarele goale ale oamenilor obişnuiţi. Absentă în spaţiul public, opoziţia pare un artificiu de calcul democratic, o voce care, după câteva decoraţii bine plasate, începe să vorbească din pântecul puterii.
XS
SM
MD
LG