Evenimentele din acest weekend mi-au adus aminte de propoziția cu care își încheie Marin Preda primul volum din „Moromeții”: „Timpul nu mai avea răbdare”. Joi şi vineri, liderii europeni au decis să instituie o guvernanță economică și fiscală comună, care va spori interdependența între țările membre și, inevitabil, va înăspri exigențele față de viitorii candidați la aderare. Sâmbătă, la Moscova, a avut loc cel mai mare miting anti-guvernamental din epoca Putin. Zeci de mii de oameni au cerut alegeri libere și corecte și respectarea de către autorități a propriei Constituții, exact cum a făcut Charta 77 în Cehoslovacia comunistă. A fost pentru prima dată când Rusia a oferit Moldovei un exemplu în materie de democrație și angajament civic, pentru că la Chișinău, duminică, comuniștii au organizat o manifestație de sens contrar, mobilizând aproape 10 000 de participanți. Voronin și ai lui cer demisia partidelor din Alianță, militează pentru reorientarea Republicii Moldova spre o uniune cu Rusia, Belarus și Kazahstan. Nu știu dacă rusofonii din Moldova, suporteri ai PCRM, sesizează acest contrast, nu știu câți dintre ei sunt dispuși să recunoască faptul că se află în contratimp cu procesele de înnoire din patria lor istorică – dar o asemenea investigație ar merita făcută. Tot duminică, în Transnistria, au avut loc niște pretinse alegeri prezidențiale, unde se conturează înlăturarea lui Smirnov, care nu mai convine Rusiei. Lumea în jurul nostru s-a pus în mișcare. Dar noi?
Acțiunile agresive ale PCRM ar trebui să aibă efectul unui duș rece, întremător, pentru actuala guvernare. Radicalizarea comuniștilor, opțiunea lor pentru Uniunea Rusia-Belarus este benefică, pentru că desparte apele. Alianța devine astfel singura construcție politică adeptă declarată a integrării europene, ceea ce aruncă pe umerii partidelor componente o imensă responsabilitate. E momentul adevărului. Cine va zădărnici acest angajament, cine va face coaliție cu comuniștii se va discredita definitiv în ochii opiniei publice, va pleca în anonimatul în care s-a scufundat PPCD. Vlad Filat vrea garanții. Păi, acestea și sunt garanțiile! A părăsi Alianța pentru Integrare Europeană înseamnă nu doar a-ți schimba aliații, înseamnă a „întoarce armele”, a-ți înșela electoratul, a pierde clemența Europei! Teama lui Filat e exagerată, de vreme ce tocmai partidul său este perceput ca nucleul dur, pro-occidental, al coaliției. Proporțional, în aceeași măsură este lipsită de temei liniștea dlor Lupu și Ghimpu.
„Ce-mi dai ca să-ți susțin măsurile bugetar-fiscale? Ce-mi dai ca să-ți votez președintele?”… Politică de precupețe. Nu se mai poate continua cu asemenea jocuri infantile. Actuala putere trebuie să demonstreze moldovenilor și partenerilor din Vest că știe ce vrea, că este capabilă să-și atingă obiectivele asumate. Dacă tot ce-și doresc aceste partide este să-și fabrice niște alibiuri pentru a nu fi acuzate că au declanșat alegerile anticipate, ar fi bine să plece de pe-acum. Pentru că nu ar mai avea dreptul moral să pretindă a treia oară voturile alegătorilor. Să vină alții – mai cinstiți, mai deștepți, mai hotărâți – să scoată Moldova din mocirla Răsăritului și a subdezvoltării.
Faptul că nu s-a articulat încă o alternativă credibilă la actuala putere, desigur, sporește marja de șantaj pe care aceste partide o exercită asupra electoratului (faimoasa aserțiune: „ori ne votați pe noi, ori se întorc comuniștii!”), dar nu anulează nevoia unei schimbări radicale a modului în care se face politică la noi. Republica Moldova este o țară cu care mai toată lumea și-a pierdut răbdarea.
