Linkuri accesibilitate

Chiar dacă formula puterii rămâne neschimbată după alegerile viitoare, ne putem aştepta ca justiţia să semene, în continuare, cu o reglare de conturi între familiile mafiote.




Mazilirea lui Mircea Geoană a fost doar o vocaliză pentru Victor Ponta. El le-a promis colegilor săi din teritoriu că, dacă va ajunge la putere, îi va trimite în opoziţie pe politicienii maghiari şi în închisoare pe adversarii din PDL. „Măcar la asta mă pricep,” a spus el, făcându-i, probabil, cu ochiul lui Adrian Năstase.

Dl Ponta a fost şeful corpului de control al primului ministru pe vremea când Adrian Năstase făcea primul milion de ouă. Pe atunci era micul Titulescu şi, prin nu se ştie ce mutaţie genetică, a devenit în zilele acestea Marele Inchizitor. Poate că dacă-l amesteci pe Titulescu cu Che Guevara nici nu poate ieşi altceva. Cert este că, de pe-atunci, începuse să-şi facă mâna şi nu e puţin lucru să câştigi admiraţia lui Adrian Năstase şi a lui Ion Iliescu care au văzut mulţi procurori români şi sovietici la viaţa lor.
Deloc întâmplător, propagandistul şef al PSD, Ion Iliescu, a făcut şi el un apel călduros la forţele progresiste să-l susţină pe Adrian Năstase în greaua încercare la care-l supune mătuşa Tamara.

Asimetria dintre crimă şi pedeapsă în PSD devine tot mai evidentă. Dar la ce să te aştepţi de la partidul care-l are pe Ion Iliescu preşedinte onorific? Oricum, liderii PSD consideră că acest proces este politic şi că PDL vrea să rupă dinţii unuia dintre rechinii de temut ai partidului. Morala lui Ion Iliescu? Chiar dacă Adrian Năstase pierde procesul al cărui termen final se apropie, partidul ar trebui să-şi pună pieptul de bronz la bătaie, să-şi apere fruntaşul. Iar dacă se va dovedi că este un infractor, ar trebui să rămână în partid, ca un infirm ilustru al războiului politic.

Potenţialul său sacrificiu este anticipat în speranţa că partidul va mai aspira ceva din simpatia publică, bătându-şi cu parul caii morţi. La urma urmei, fiecare partid care nu are martiri în trecut, şi-i plantează în viitor. E mai profitabil şi nici nu le murdăreşte cu sânge costumele Armani.

Teza impunităţii prietenilor şi a vinovăţiei prezumate a adversarilor, atât de frust exprimată de cei doi lideri ai unui important partid de opoziţie, întunecă tot mai mult orizontul moral. Este de aşteptat ca la viitoarele alegeri acest partid să câştige o parte însemnată din voturi şi să aibă un cuvânt de spus în administrarea justiţiei. Atunci spusele lui Victor Ponta şi ale lui Ion Iliescu ar putea deveni un principiu de cod penal.

Mare parte din actele de justiţie din timpul guvernării PSD se întemeiau pe memoria reziduală sau ficţională a acestui partid. PSD nu a avut niciodată probleme cu memoria: ce nu-şi aminteşte, inventează. Adrian Năstase, pe care, din motiv de el ştiute, deconspirarea securităţii îl făcea să vadă roşu ca steagul partidului, afirma că trebuie să gândim pragmatic şi să nu ne mai împiedicăm în trecut. Important era prezentul, raportul de putere pe care-l stabileai cu cei din jur şi anihilarea pericolelor. Şi-a agăţat, în calitate de vânător-şef, multe capete de duşmani la chimir. Pe-atunci, cine nu era prietenul lui Adrian Năstase făcea coadă la Parchet sau ieşea din partid.

Victor Ponta avea de unde învăţa. Pe Adrian Năstase l-a învăţat Ion Iliescu iar pe acesta Cursul scurt de istorie a Partidului bolşevic şi subminarea ceauşismului care s-a încheiat cu lichidarea duşmanului politic, cuplul Ceauşescu.

Dar chiar şi dacă formula puterii rămâne neschimbată după alegerile viitoare, ne putem aştepta ca justiţia să semene, în continuare, cu o reglare de conturi între familiile mafiote. Arestarea şi, uneori, condamnarea adversarilor din opoziţie ne demonstrează că tradiţia PSD-ului a fost continuată în forţă de PDL care taie, la rându-i, tendoanele adversarilor, să nu se mai poată mişca. Să dispară. Mai bine îi termini de mici decât să mai câştige un nou mandat.

PDL a preluat greaua moştenire de ipocrizie justiţiară şi a dus-o pe noi culmi. E drept, inovaţiile sale sunt mai degrabă de ordin estetic – şi-a sacrificat piese minore, dar a făcut-o cu artă, la ore de maximă audienţă, reuşind, cu subiecte de tabloid, să amâne sau să escamoteze scandenţe sociale şi economice majore. De la perioada de aur a terorismului politic din primele mandate ale lui Ion Iliescu, când adversarii erau diabolizaţi şi oferiţi mulţimii flămânde şi furioase, până astăzi, setea de compromitere şi sacrificare a adversarilor politici a rămas la fel de mare, doar strategiile s-au sofisticat.

Vânătoarea duşmanilor politici s-a transformat într-un joc de şah poziţional în care îţi poţi sacrifica regina dacă vrei s-o scoţi în lume pe camerista ei. Problema nu este că partidele aflate la putere în România se consideră mai „presus” de lege (la urma-urmei, ce mai e o lege când poţi da ordonanţe de urgenţă?), ci că ele au stabilit mereu cine e mai „prejos” de lege. Iar dacă politicienii aflaţi la putere şi-au sacrificat cu mare tam-tam un membru, au făcut-o pentru că oricum sunt miriapozi, deci nu se vede şi apoi dă bine în statistici. E un fapt demonstrat că a-i cerceta şi aresta pe politicieni, deşi uneori necesar, este irelevant. Locul lor este luat de alţii, la fel de flămânzi, care duc mai departe ethosul grupului din care fac parte.

Desigur, nici nu am mai discuta acest subiect dacă justiţia ar fi cu adevărat independentă în procese vitale nu doar pentru structura de putere ci şi pentru opinia publică, când trebuie nu doar să-i absolve pe nevinovaţi şi să le redea onorabilitatea, ci şi să-i arunce în puşcărie pe delincvenţi, indiferent că e vorba despre şeful statului, despre liderul vreunui partid parlamentar sau despre vreun interlop finanţator de partide.

Însă păcătoasa amnezie originară. care ne-a făcut să condamnăm fără a pedepsi nicicum comunismul şi Securitatea, le-a dat celor aflaţi la putere, indiferent cum s-au numit, sentimentul impunităţii. Pentru că justiţia a fost mereu trasă orbeşte de mână de orice aventurier care voia să profite de ea, lupta politică şi justiţia au fost reduse la înscenarea flagrantului pentru adversarii de pe scena politică. Aşa se face că mulţi dintre cei daţi pe mâna justiţiei sunt doar nişte figuranţi care capătă, pentru câteva şedinţe de judecată, rolul principal, în vreme ce scenariştii, regizorul ba chiar şi pompierul de serviciu se felicită pentru reuşita spectacolului şi pentru lacrimile din ochii publicului. Adevărata şampanie se bea în culise.
XS
SM
MD
LG