Linkuri accesibilitate

Punct și de la Capăt cu Vasile Botnaru și invitatul său special scriitorul Emil Galaicu-Păun.




Cine știe carte are patru ochi. Astfel s-a depozitat în folclor, ca o muscă în picătura de chihlimbar, admirația analfabeților pentru oamenii cu facultatea dobândită a cititului. Trebuie să recunosc, mă încearcă același sentiment de pietate față de oamenii care au reușit să citească rafturi kilometrice de cărți și chiar le-a priit.

Astăzi avem un asemenea musafir, care se numește Emilian Galaicu-Păun, autorul rubricii săptămânale „Cartea la pachet” la Radio Europa Liberă, rubrică ce întrunește doar o foarte mică parte din cărțile devorate de acest scriitor-cititor, sau cititor-scriitor. Astăzi l-am poftit în ipostaza de autor al proaspăt apărutului la editura Cartier roman intitulat Ţesut viu. 10 x 10. Astfel încât să ne ajute, precum îi este obiceiul să savurăm această carte, adică să ne-o dea la pachet, cu comentariile și trăirile sale de autor.



*

Europa Liberă: Și acum întrebarea firească rubrica ținută la Europa Liberă a accelerat producerea, sau mai bine zis finalizarea romanului?

Em. Galaicu-Păun:
Ţesut viu. 10 x 10, editura Cartier, 2011, se integrează perfect în rubrica mea „Carte la pachet”, pentru că această scriere este, pe lângă rodul unei experienţe personale, şi fructul unor lecturi asidui în biblioteci. Romanul a crescut din sutele de lecturi paralele care s-au stratificat ca un palimpsest în timp. Aşadar, e absolut firesc ca un bun cititor – şi îndrăznesc să mă consider un bun cititor – să ajungă la o carte şi care, culmea! să fie chiar a sa.”



Europa Liberă: Emil Brumaru v-a poreclit dulap de cărţi. Acum îmi dau seama unde se depun romanele, de exemplu – într-un… ţesut viu. Dar cât de comunicativ puteţi fi cu acei cititori, care nu au citit tot atâtea cărţi, şi deci nu au cum să înţeleagă codurile încifrate între rândurile romanului?

Em. Galaicu-Păun:
„Există mai multe nivele de lectură. Pentru început mă mulţumesc cu un cititor care pur şi In studioul Europei Libere la Chișinău

In studioul Europei Libere la Chișinău

simplu va urmări, prins de farmecul naraţiunii, firul povestirilor. Sunt zece capitole, fiecare având o istorie de dezghiocat. Adevărat – o istorie destul de dură pe alocuri.

Bineînţeles că aceste istorii conţin o mulţime de link-uri secrete spre tot felul de lecturi paralele, care ar trebui să alimenteze cititorul cultivat. Dar, repet, nivelul epidermic al unui cititor „naiv” este deja un nivel acceptabil, şi asta deoarece atunci când urmăreşte o lectură, are şansa să încerce a imita – urmând traseul personajelor – exemplul acestora.

Altfel spus, dacă personajul meu din capitolul patru citeşte cutare sau cutare carte, s-ar putea ca şi cititorul meu să vrea la un moment dat să pună mâna anume pe această carte. În Rainer María Rilke

Rainer María Rilke

sensul acesta, unul dintre modelele romanului meu este Malte Laurids Brigge, de Rainer Maria Rilke, în care autorul spune literalmente că nu ai dreptul să deschizi o carte dacă nu te angajezi să le citeşti pe toate. Ei bine, un cititor bun ar trebui să fie cel care, pornind de la romanul meu, se va prinde în acest joc de corespondenţe şi va încerca să ţină pasul, adică să fie competitiv pe o piaţă a cărţii în general.”

Europa Liberă: În ce măsură romanul este autobiografic? Aşa se întreabă fiecare cititor, atunci când dă peste situaţii mai picante.

Em. Galaicu-Păun:
„Am zis şi în acel scurt îndreptar de lectură, de la pag. 6, că nu există pagină de roman, pe care să n-o fi trăit, fie pe pielea proprie, fie prin ricoşeu. Când am vorbit de ricoşeu, m-am gândit la experienţele unor oameni foarte apropiaţi. Sigur, în mare măsură anume experienţele mele personale s-au depus una peste alta în paginile cărţii, anume ele sunt condensate în acest ţesut.

Dar la „experienţe personale” eu trec şi experienţele unor prieteni foarte apropiaţi la care într-un fel am luat parte, sau care mi-au fost povestite. De exemplu, acea istorie a Moldoveni deportați în Siberia, fotografie de epocă

Moldoveni deportați în Siberia, fotografie de epocă

copilului din cap. 5, născut în Siberia în ’49, pe care-l botează un popă moldovean, la rându-i deportat, şi care ajunge să-l înmormânteze, peste alţi 39 de ani (cum ar veni, părintele văzând omul de două ori în viaţă – la naştere şi la moarte!), este o istorie adevărată cap-coadă.

Astfel, am şi făcut trimiterea respectivă, zicând că s-a întâmplat în familia lui Roman Roman, contabilul nostru de la Editura Cartier, care de altfel mi-a şi povestit-o. Cu toate acestea consider această istorie ca făcând parte din biografia mea, deoarece am şi eu rude deportate. Pur şi simplu am considerat că istoria lui Gheorghe Roman este mult mai concentrată (literalmente!) şi mai puternică din punct de vedere simbolic, şi totodată că redă formidabil acea atmosferă de teroare la care a fost supusă populaţia RSSM în anii ’46-’49. Şi invers, multe „istorii de familie” de genul acesteia încep ca istorii ale mele, după care continuă în vieţile celorlalţi.”

Europa Liberă: În calitatea mea de personaj episodic, cu câteva silabe trecute la pagina 232, dar şi în calitate de cititor, care deja am dovedit această carte, pot să spun că mai există o dificultate – de multe ori, e foarte dificil să urmăreşti gândul pe care naratorul îl deapănă, autorul propunând nişte salturi halucinante. Trebuie să ai o capacitate de imaginaţie extraordinară ca să poţi vedea într-o consecutivitate sau într-o relaţie lucrurile descrise în roman. Contaţi pe un cititor ingenios? Sau pe unul care îşi construieşte propriile tablouri?

Em. Galaicu-Păun:
„Exact pe acesta din urmă contez cel mai tare. Adică pe un cititor care, odată prins în pânza naraţiunii, începe s-o dezvolte cumva paralel. Aproape în fiecare capitol există cel puţin o situaţie din asta halucinantă. Doar că la un moment dat autorul sau/şi personajul se desprinde de realitate şi trece într-o meta-realitate, însă fără a marca clipa când are loc acest declic. Ei bine, eu contez pe un cititor care să-şi dea drumul imaginaţiei, dar să fie totuşi permanent cu ochii pe lumea obiectelor, inclusiv în cele mai fantasmagorice scene – de exemplu, în scena cu decolarea ratată a avionului din capitolul 3-bis. Toate acţiunile personajelor sunt perfect coerente. Lumea obiectuală este şi ea la locul ei.

Abia spre final capitolului unii dintre cititorii mei s-au prins – în cazul unei lecturi publice – că ar fi vorba de o fantasmagorie, pentru că felul în care se descrie căderea acelui avion, cu lux de amănunte, ca şi cum naratorul ar fi acolo şi filmează cu camera de luat vederi de pe umăr, este unul absolut realist. Am învăţat, în acest sens, lecţia lui Gustave Flaubert

Gustave Flaubert

Flaubert, care zicea că trebuie să populezi lumea, inclusiv lumea sufletească a personajelor, cu obiecte concrete.

Doamna Bovary e o carte genială şi pentru că trăirile sufleteşti ale eroinei sunt redate prin intermediul unor lucruri extrem de concrete. Suficient să amintesc de celebra scenă a plimbării cu caleaşca... Or, dacă mergi pe calea deschisă de Flaubert, ai toate şansele să trăieşti odată cu autorul cartea, de la un cap la altul.”

Europa Liberă: Cum pictorii afirmă că mizează pe un spectator, pe un admirator cu pregătire minimă, deoarece nu oricine poate să înţeleagă ce pictează artiştii, la fel şi scriitorii, mai cu seamă post-moderniştii contează, probabil, pe un cititor cu şcoală, nu doar care ştie a citi, care ştie a alătura silabele.

Em. Galaicu-Păun:
„E cât se poate de adevărat. În acest sens, am lăsat la vedere în textul romanului numeroase chei de lectură. De exemplu, în cap. 10 se pomeneşte la un moment dat de romanul lui Italo Calvino, Dacă într-o noapte de iarnă, un călător…, care constituie unul dintre modelele mele ascunse.

Şi mai fac trimitere la un model, ca să fie limpede de la bun început – este vorba de volumul lui Danilo Kiš, Enciclopedia morţilor. Mie mi s-a părut o carte cutremurătoare pentru că autorul ei vorbeşte despre acei morţi dragi, despre care nici o televiziune din lume nu va spune că au trecut în lumea celor drepţi, pe care nici o enciclopedie nu îi va reţine ş.a.m.d. Altfel spus, cred că lumea celor tăcuţi are nevoie de un cronicar care să urle în gura mare atunci când aceasta este călcată în picioare sau nedreptăţită.

Cel mai mare exemplu viu în procesul redactării romanului – şi am lucrat vreo două decenii, primele pagini datând din 1987 –, dacă nu chiar model a fost chiar bunică-mea Emilia, care trecea oficial drept neştiutoare de carte, pentru că n-a învăţat niciodată să scrie cu chirilice, dar care a avut întotdeauna o părere a ei, chit că abia dacă deschidea gura. Toată stima pentru felul în care a ştiut să-şi apere familia, să-şi trăiască viaţa, să-şi crească nepoţii etc., şi să creeze în familie o atmosferă în care valorile au stat tot timpul în capul mesei.”

Europa Liberă: Şi totuşi n-o să scăpaţi de întrebarea stupidă: despre ce este romanul?

Em. Galaicu-Păun:
„Romanul este în mare parte şi un pomelnic. Un fel de pomelnic, în care cei vii trec la cei morţi, iar cei adormiţi revin mereu în discuţie. Un pomelnic amestecat, la două capete. De aici şi titlul scrierii, Ţesut viu. 10 x 10. Pentru că lucrurile se încrucişează. Lumea trecută/lumea actuală, lumea noastră/lumea cealaltă formează un fel de numărătoare – când inversă, când în progresie aritmetică/geometrică potenţată de alte şi alte apariţii. Este o lume ce se auto-reproduce iar şi iar prin ridicarea la putere; or, cel care ridică lumea la putere este Cuvântul. În acest sens, nu pot să nu remarc formidabila postfaţă a lui Dorin Tudoran, care vorbeşte explicit despre cuvânt ca personaj principal al cărţii. Aş adăuga – cuvântul creator, cuvântul care generează lumi, care încrucişează aceste lumi, care le stratifică şi care şi salvează, în ultimă instanţă, aceste lumi.”

Europa Liberă: Îi dau dreptate lui Dorin Tudoran şi îl invidiez pentru această descoperire. Eu aş mai adăuga o latură la acest Ţesut viu. 10 x 10. Aş spune că această scriere e tridimensională şi că-i extraordinară capacitatea lui Emilian Galaicu-Păun de a desena cu cuvântul, de a genera spaţii tridimensionale cu acest instrument minim, uneori chiar primitiv, pe care îl avem cu toţii la îndemână, dar nu toată lumea ştie să obţină aceste efecte. Există o deosebire între ceea ce publică Emilian Galaicu-Păun, atunci când îşi scrie poemele sau proza?

Em. Galaicu-Păun:
„Există o deosebire esenţială. Dacă poezia operează cu infinitive lungi – gen: „alergare”, „scriere” etc., etc. – proza lucrează cu toate timpurile verbelor. Şi când vorbesc de „timpurile verbelor”, mă gândesc la diferitele contexte în care funcţionează aceste timpuri. Adică proza aduce trecutul şi ni-l face prezent.

Dacă aţi observat, trecerile verbelor de la un timp trecut la prezent formează tot atâtea escalatoare în cadrul naraţiunii, iar felul de a muta cadrul acţiunii, de exemplu din 1944 în prezent, se datorează acestui „schimbător de viteze” care este concordanţa verbelor. Ar mai fi deosebire esenţială – puterea de a despica firul în patru. Poezia este – a mea, în mod special – mai degrabă un fel de înnodare a semnificaţiilor (de unde şi titlul lui Nichita Stănescu, Noduri şi semne); şi ai nevoie de numeroase noduri semantice pentru a forma un ozor.

În cazul prozei, mai ales a prozei de anvergură – între paranteze fie spus, acest roman acoperă peste patruzeci de ani de viaţă, de la moartea lui Iuri Gagarin din ’68 până pe 7 aprilie 2009, dată la care naraţiunea se încheie abrupt –, ţesătura textului este făcută în aşa fel, încât firele să se întindă, să se încrucişeze, să se lege etc., etc., formând mai degrabă un fel covor moldovenesc, cu Pomul vieţii şi cu Pomul mortului pe-o faţă şi pe alta.”

Europa Liberă: În poeme, dar şi în această scriitură extrem de condensată, se observă o dragoste deosebită pentru lexic, pentru cuvinte, pentru cum sună, pentru cum construiesc, cum deschid spaţiile, realităţile. Ce cuvinte preferate aveţi?

Em. Galaicu-Păun:
„Îmi plac cuvintele cu litera „R”, dar un „R” pus în ecuaţie cu „L”, scăldate de nişte vocale lichide. Cuvântul meu preferat este – deloc întâmplător – Milarepa, acel poet şi călugăr tibetan din secolul nouă, fondatorul lamaismului. Trebuie să vă mărturisesc că mă gândisem, la un moment dat, să-mi semnez romanul cu pseudonimul Mil Arepa...”

Europa Liberă: De aici şi Raluca?

Em. Galaicu-Păun:
„Da, îmi place cum sună, în plus corespunde caracterului fiicei mele. A propos, de cuvântul preferat. Fiică-mea se numeşte Rareşa, iar Lucuța o cititoare in spe

Lucuța o cititoare in spe

noi îi zicem Raluca sau Ralu. Pentru mica istorie pot să spun că socru-meu puţin graseiază, aşa că atunci când se născuse fiica mea m-a rugat să-i punem orice nume am dori, doar să nu conţină litera „R”… Şi eu zic: ok, foarte bine, se va numi Rareşa. Bineînţeles că dânsul a găsit o ieşire din situaţie – i-a spus Ralucuţa, apoi Lucuţa.

Acum referitor la ceea ce spuneaţi ceva mai sus – mi se pare foarte exact acest diagnostic – despre grija enormă pentru cuvinte şi despre cuvintele care deschid noi orizonturi şi spaţii. E şi aceasta o metodă de creaţie, pe care n-o recomand nimănui, pentru că scrierea s-ar putea să dureze ani în şir, dacă nu chiar decenii – să-ţi scrii romanul la fel cum ţi-ai scrie poemele, adică trecându-ţi prin ureche fiecare vers. Dacă îmi suna ceva mai puţin eufonic, eu renunţam la un cuvânt, vers, frază.

Nu există pasaj din acest roman, care să nu fie verificat la auz, de mai multe ori. Şi abia atunci când firele acestui ţesut viu au trecut fără ca nici un nod să-mi zgârie urechea, am considerat că textul este bun de tipar. Acum imaginaţi-vă un poem de 600.000 de semne redactat vers cu vers, doar că… în proză. Altfel zis, nu atât am scris rând cu rând acest roman, cât l-am compus vers cu vers – cu acea diferenţă esenţială ce ţine de o gândire de prozator, chit că a unui poet.”

Europa Liberă: A ţese în materie vie, că de aia e ţesut viu, produce durere. În primul rând autorului. Şi, probabil, şi personajelor ce se vor recunoaşte în text. Au fost deja reacţii de durere?

Em. Galaicu-Păun:
„Cea mai cutremurătoare reacţie a venit de la o colegă de clasă, care a şi citit romanul. O vei regăsi în câteva capitole, se numeşte Rodica Negru – în roman, Rodica N. – şi este un cardiolog foarte apreciat. Reacţia ei, prima reacţie a fost ceva în genul acesta: sper cel puţin că nu este întru totul autobiografic şi n-ai trecut tu prin atâtea. I-am spus: Rodica, este doar vârful icebergului, din câte mi-a fost dat să trăiesc. La care ea a avut o reacţie formidabilă – vreo două zile nu mi-a răspuns la e-mail, apoi mi-a scris: Ceea ce nu ne omoară, ne face mai puternici.”

Europa Liberă: Pe de altă parte, se poate presupune că un poet, un scriitor converteşte realităţile pe care le-a trăit în tot felul de fantasmagorii. Cât la sută există în roman valoare adăugată, cum spun politicienii?

Em. Galaicu-Păun:
„Eu cred că există garantat sută la sută un ţesut viu, şi zece ori zece valoare adăugată. În ce sens? Dacă luăm, să zicem, o societate de zece oameni, aceşti zece oameni regăsiţi împreună au fiecare o istorie. Dar atunci când sunt puşi în ecuaţie, istoriile lor se potenţează reciproc. Practic s-ar putea întâmpla să aibă cunoştinţe comune, anumite trăiri împărtăşite etc. Ca şi cum istoria fiecăruia se înmulţeşte, nu ştiu dacă zece ori zece, dar zece ori trei, zece ori patru, zece ori cinci.

Or, în cazul romanului meu nu-i deloc întâmplătoare această cifră zece înmulţită cu zece, dat fiind că fiece capitol se înmulţeşte cu oricare din celelalte nouă. Apropo, dacă aţi observat, există fraze pe care pur şi simplu le-am decupat din capitolul 1 şi le-am intercalat în capitolul 5, să zicem, şi asta deoarece ele trebuie să dea senzaţia de rezonanţă, să comunice efectul de ecou al textului. Orice istorie din această scriere se potenţează prin celelalte istorii, fiindcă există o mulţime de lume care s-a intersectat, a făcut copii, şi-a înmormântat rude, prieteni.

Numeroşi prieteni de-ai mei, citaţi chiar cu numele lor, populează acest roman. Din păcate, unii nu mai sunt în viaţă – Ioan Flora, Mariana Marin, Aurel Dumitraşcu şi câţi alţii. Toţi aceştia sunt atât valoare adăugată, cât şi garantat sută la sută ţesut viu.”

Europa Liberă: Prin urmare e mai multă documentaristică decât ficţiune. În ce constă atunci ficţiunea?

Em. Galaicu-Păun:
„Scriitura este cea care-i conferă textului un caracter eminamente literar. De aici şi, dacă pot să spun aşa, acea punere a unei distanţe între realitatea trăită şi realitatea scrisă – în acest sens, nimic nu este biografic, pentru că scriitura topeşte până şi cele mai banale lucruri ce mi s-au întâmplat într-un tot întreg ce-i conferă o cu totul altă valoare, hai să-i zicem valoare adăugată. Adică valoare de simbol.

Apropo, vorbeam la lansarea romanului de la Universitatea Pedagogică La lansarea cărții la Bălți

La lansarea cărții la Bălți

„Alecu Russo” din Bălţi despre semnificaţia abrevierilor: personajul principal se numeşte …n, adică ultima literă a numelui, cum ar fi ultimul om, cel ce nu are dreptul la nume. Abia ceilalţi „umplu” acest nume. Pe de altă parte, Ch-ău este deja o abreviere celebră, după publicarea, acum vreo două decenii, a poemului omonim.

Ţara în care se petrece acţiunea se cheamă République de Mal de Vie, ceea ce consună oarecum cu Moldavie sau, în rostirea unora, Maldavia. O altă abrevieri având o conotaţie puternică este, de exemplu, comuna C-ii de Sus.”

Europa Liberă: Dar de ce? Chiar dacă se recunoaşte Chişinăul, Dumneavoastră vreţi să scoateţi ceea ce se întâmplă din acest spaţiu?

Em. Galaicu-Păun:
„Nu neapărat. Prin resemantizarea denumirii, vreau să adaug o valoare în plus acestui oraş. În sensul în care însuşi numele să devină unul emblematic, cum este bunăoară Cacania lui Robert Musil din Omul fără însuşiri. Altminteri, sunt foarte atent la toate micile simboluri care se acumulează pe parcurs. Un ochi curios ar trebui să observe cu ce literă începe cartea şi cu care sfârşeşte. La fel, cum se leagă prima imagine din carte cu alte câteva, pe spirală, până la imaginea de la pag. 334.

Sper să observe cum funcţionează toate aceste treceri – parcă le-am zis, ceva mai sus, escalatoare – dintr-un plan în altul, pentru că ele comunică atât pe verticală, cât şi pe orizontală. Întocmai ca într-un tablou al lui Escher, renumitul tablou cu scările, în care nu se ştie niciodată dacă personajele coboară sau urcă. Sau, dacă vreţi, ca să mă refer din nou la un tablou de Escher – mâna care desenează altă mână, şi una şi alta ieşind dintr-o foaie A4.”

Europa Liberă: În sensul acesta tot aşa sunt îngemănate între ele fecioarele care dorm una în alta.

Em. Galaicu-Păun:
„Exact. Multe alte lucruri sunt îngemănate, inclusiv există capitole gemene. Bunăoară, capitolul cinci este un fel de geamăn siamez al capitolul întâi, capitolul doi constituie un fel de umbră a capitolului nouă; capitolul patru, ce se sfârşeşte cu 7 aprilie 2009, vine în continuarea capitolului 10, final. Toate aceste lucruri sunt spuse în acel Mic îndreptar de lectură de la pag. 6. Un cititor foarte perseverent ar putea chiar urma acel Mic îndreptar şi să înceapă cu capitolul opt, care este şi primul scris din punct de vedere cronologic – ceea ce ar fi perfect! –, sărind aşa căsuţă cu căsuţă tot şotronul. Nu-i de mirare aşadar că autorul Şotronului – de data aceasta, cu majuscule – se numără printre preferinţele mele literare.”

Europa Liberă: Acum, când vă ascult cum povestiţi despre acest roman, şi ori de câte ori am mai avut ocazia să vorbim despre maniera în care scrieţi, sau maniera în care concepeţi scrisul, am impresia că tăiaţi cu un ferestrău de traforaj. Sunteţi mai degrabă un matematician, un geometrist. Desenaţi la mare precizie cu tăişul lamei. Şi atunci, unde este creaţia spontană? Unde este explozia inspiraţiei şi nebunia poetului?

Em. Galaicu-Păun:
„Este foarte adevărat că geometrul (poate totuşi… chirurgul?) este cel care ţine, de regulă, instrumentul în mână. Dar există şi explozii de liricitate, explozii de naivitate, de trăire autentică, pe care nici un geometru sau, ca să folosesc un limbaj mai modern, nici un programist n-ar fi în stare să le scrie.

Şi aici trebuie să fac o mărturisire cutremurătoare: abia sondând, abia forând în nişte zone, pe care le consideram demult uitate-n paragină, brusc au ţâşnit de acolo nişte amintiri de neşters. Un fel de petrol brut. De exemplu, acel episod din capitolul întâi cu piciul care ascunde lama în gură este absolut autentic.

Habar n-am cum de se pierduse acel copil care-am fost pe drum; dacă cineva mi-ar fi povestit acum câţiva ani o scenă similară, i-aş fi râs în nas. Dar scriindu-mi textul, se vede că am pus în mişcare un mecanism al rotiţelor dinţate, ce agaţă tot felul de realităţi bine conservate şi care ţâşnesc brusc în text, revendicându-şi dreptul la existenţă. Abia ele sunt contribuţia spontană a artistului – în ultimă instanţă, anume ele conferă un plus de autenticitate textului.”

Europa Liberă: Carevasăzică, încercarea deliberată de a scoate din hăul sau de pe hard disk-ul memoriei nişte realităţi n-ar avea nici o şansă dacă s-ar apuca de asta doar programistul?

Em. Galaicu-Păun:
„Ar avea oarece şanse doar la nivel de schemă a unui text. Or, ceea ce am încercat să evit de fiecare dată este tocmai schematismul unei naraţiuni. Ideea este că atunci când începi un capitol, nici prin cap nu trebuie să-ţi treacă cum s-ar putea încheia. Şi pot să spun, în acest sens, dacă tot vorbim puţin despre tehnici ale scriiturii, cum am redactat capitolul patru. Ştiam că, din punct de vedere cronologic, este capitolul final, chit că urmau altele (5, 6, 7, 8, 9, 10 + Summary [dressed], dacă e să numărăm până la 10). Or, capitolul patru conţinea scena cu 7 aprilie 2009, care şi încheia totul. Totodată, l-am redactat printre ultimele, dacă nu chiar ultimul, după aceea a fost doar Summary [dressed], scris după ce recitisem romanul cap-coadă.

Aşadar, scriam „la pas” acea poveste cutremurătoare, pe care o purtam cu mine încă de la Moscova, cu o femeie, soţie de NKVD-ist, care odată arestată ajunge s-o cunoască pe Polina Jemciujina în lagăr. Brusc, cele mai mici detalii – auzite chiar din gura bietei femei, prin ’87 – au revenit foarte puternic în memorie. De mirare cum nu mi-am amintit niciodată de ea până în toamna lui 2010, când am şi scris-o… Ei bine, nu aici e marea surpriză.

În momentul în care toată această acumularea de factologie, expusă cu lux de amănunte – pentru că totul s-a verificat la milimetru, exact ca în filmele lui Andrei Gherman, dacă e să fac o referinţă –, a atins masa critică, în scena din Piaţa Marii Adunări Naţionale, în ziua de 7 aprilie 2009, iar eu am început să descriu minut cu minut ce s-a întâmplat acolo, ca un martor ocular, eu fiind toată ziua în piaţă, ei bine tocmai atunci s-a produs declicul.

Vorbind pe chat cu o prietenă de a mea de la Alianţa Franceză (acum, la Paris) care trăise şi ea, pe viu, evenimentele din 7 aprilie, mi-am dat seama că dacă merg până la capăt pe linia aceasta realistă se ratează ceva important; or, eu tocmai îmi propuneam să confer naraţiunii o oarece dimensiune metafizică...

Dacă vă amintiţi, la un moment dat, chiar în ultimul alineat al capitolului patru, toată lumea asta din piaţă, ieşită cu mic cu mare pe 7 aprilie, descoperă brusc că este… în pielea goală. Întrebarea este: de ce? Sigur că este un link livresc, Chișinău 7 aprilie 2009

Chișinău 7 aprilie 2009

pentru că formula consacrată – mort şi gol – face trimitere la ce urmează să i se întâmple acestei lumi sub comunism.

De fapt toţi aceşti oameni sunt ca şi morţi, iar forţele de ordine înconjoară piaţa după ce li s-a ordonat să facă curăţenie. Adică să-i cureţe pe toţi cei care au avut curajul să iasă în stradă. E, dacă vreţi, un fel al meu de a omagia memoria celor care au plătit cu viaţa pentru acel 7 aprilie… Aşadar mi s-a părut esenţial să închei acest capitol într-o notă à la Chagal, PMAN fiind un fel de trambulină spre ceruri.”

Europa Liberă: Concluzia care se impune din această prezentare este că romanul putea să fie doar în felul acesta? Sau putea să fie şi altfel?

Em. Galaicu-Păun: „Trag nădejde că odată strâns şi uns, cel puţin la încheieturile lui cele mai importante, romanul meu a atins exact acea formă spre care a tot tins şi pe care a şi căpătat-o, în cele din urmă. Sigur că, după Cuprins, am pus acea notă a lui Mario Vargas Llosa, care zice că orice carte se publică la un moment dat, dar lucrul la ea nu sfârşeşte niciodată – prevăzător cum sunt, cred că în ediţia a doua anumite lucruri se vor aşeza altfel, fără a clinti însă întreg edificiul. Scurt pe doi, s-ar putea să nuanţez anumite lucruri, în ediţiile viitoare, nu cred însă că aş avea curajul să mă bag în această carte s-o destram, ca o nouă… Penelopă.

Pur şi simplu nu mi s-ar ridica mâna s-o destram şi s-o ţes la loc, pentru că este prea multă suferinţă în această carte de care ar fi păcat să mă ating. Dacă vreţi, n-aş vrea să supăr memoria tuturor celor care şi aşa au pătimit peste poate. În acest sens, pentru mine este o carte ca şi încheiată – vorba lui Mallarmé: „Lumea există ca să sfârşească într-o carte”. Este cartea care îmi justifică, într-un fel sau altfel, viaţa. Dacă ar fi să mă prezint, ca mâine, în ştiţi cu toţii care instanţă superioare, iar Cel de Sus are să mă întrebe ce am făcut la viaţa mea, I-aş răspunde plin de umilinţă că am păstrat cu sfinţenie memoria unor oameni.”
XS
SM
MD
LG