Linkuri accesibilitate

Realitatea este că votul nu decide decât zece la sută din mersul treburilor publice româneşti.





Studenţii de la Facultatea de istorie au ocupat, câteva nopţi la rând, amfiteatrele universitare, nemulţumiţi că schiţa de buget pe anul viitor condamnă învăţământul la moarte. Au făcut frigul degeaba. Cei care au ocupat bugetul şi amfiteatrele politice nu le-au dat nicio atenţie. În universul românesc, ocuparea amfiteatrelor este cel mai patetic şi ineficient protest. Mulţi dintre cei care fac legi sau le pun în aplicare nici nu au văzut vreun amfiteatru decât în poze, deşi s-au îngrămădit toţi să-şi ia diplome şi gratificaţii academice. Chiar dacă şi-au lărgit cărţile de vizită să le cuprindă titlurile universitare, acestea sunt scrise cu greşeli de gramatică şi improprietăţi de limbă. La urma-urmei, de ce să ocupi un amfiteatru când poţi ocupa o ţară?



Deşi-i vedem zilnic prin geamurile televizoarelor, încă n-am aflat din ce sunt plămădiţi cei care într-un fel sau altul conduc destinele ţării. E o întrebare pe care avem dreptul să ne-o punem măcar o dată pe an, de Ziua naţională. Nu e nevoie să petreci nopţi albe şi pline de gânduri în amfiteatrele de la Facultatea de istorie. Scena politică românească a adoptat tacit legile cosmice stabilind astfel că nimic nu se pierde, nimic nu se creează, totul se transformă. Reziduurile deflagraţiilor cosmice de ieri devin cărămizile din care e făcută lumea de azi. Politica românească se reciclează integral, de aceea nici nu are deşeuri. Adrian Severin este un exemplu.

Veşnica recuperare a deşeurilor politice indiferent de culoarea politică, e o probă că, indiferent cu cât (sau dacă) se va reduce numărul de parlamentari, resursele se vor redistribui în mod echitabil, iar cei care nu vor mai avea unde pune capul să moţăie în Parlament, vor fi redistribuiţi, pe principiul vaselor comunicante, în obscuritatea maternă a statului, în instituţii la dispoziţia primului ministru, că ar fi păcat să pierdem atâta experienţă dintr-un capriciu democratic. Opoziţie sau putere, politicienii au demonstrat că se pot schimba în orice, dacă zeul care le e stăpân le-o cere. Semnificativ este că deşi scade numărul aleşilor, creşte cel al instituţiilor controlate de guvern. Poate şi pentru că atunci când stai cu talpa pe umărul subalternilor îi controlezi mai bine. Singura lor greşeală fatală ar fi să muşte de foame mâna (sau, mă rog, talpa în cazul acesta) care îi hrăneşte.

Noi, oamenii obişnuiţi, nu prea înţelegem aceste ecuaţii ale puterii şi supunerii, poate şi pentru că, dacă privim în susul piramidei, acolo unde s-au căţărat politicienii, nu le vedem decât tălpile şi nu mai ştim dacă mai au frunţi. Probabil că doar aşa, pe principul tălpilor, s-a explicat prezenţa lui Mircea Geoană, eternul corigent politic, în fruntea Senatului. La fel şi a celui care l-a înlocuit la Senat, Vasile Blaga, sau a Robertei Anastase în fruntea Camerei Deputaţilor, inşi care au pierdut unii primăria Bucureştiului, alţii concursuri de frumuseţe.

Ce-i califică pe aceştia în fruntea unor asemenea importante instituţii ale democraţiei? Dar pe Emil Boc în fruntea guvernului? Cum spuneam, mulţi sunt identificabili după tălpile cu care contribuie la piramida umană din care fac parte. Şi-au câştigat sau pierdut fotoliile în urma unor negocieri politice făcute în spatele uşilor închise. Cum şi raportul de putere în România nu s-a decis la urne, ci în urma unor artificii de calcul făcute de Traian Băsescu care, după cum însuşi ne-a spus, mai mult a fentat şcoala şi orele de matematică. Realitatea este că votul nu decide decât zece la sută din mersul treburilor publice româneşti. Restul este determinat de priceperea la poker a preşedintelui, de reţeaua de putere din care fac parte politicienii şi de capacitatea lor de a sifona bani şi influenţă.

Cine aşteaptă cu sufletul la gură alegerile de anul viitor s-ar putea să fie dezamăgit. Dar cine le aşteaptă aşa este amăgit de pe-acuma. Adevărata problemă a României este lipsa de relevanţă a mecanismelor democratice. După lupte seculare pe marginea sistemului de vot, din urnele electorale au ieşit tot soiul de stafii politice. Membrii legislativului au prea mult de lucru cu jugulara adversarilor şi nu se mai ocupă de legile care încep să fie adoptate tacit. Amendamentele nu mai sunt discutate pentru că nu mai este timp. Justiţia s-a umplut de penali care dau sentinţe cu ochii la televizor sau la naşii lor mafioţi. Iar guvernul ne substituie pe toţi: dă legi, amână aplicarea sentinţelor judecătoreşti şi ne reduce la dimensiunea virgulelor din statistici. Când îi ies calculele (nici premierul Boc nu e prea priceput la matematică), guvernul e mulţumit. E-adevărat, politica lui i-a împuţinat pe români, dar a redus deficitul bugetar.

Cele trei puteri ale statului se îndreaptă către viitor ca orbii din parabolă, împingându-se unul pe celălalt în abisul istoriei. Iar pitbullii democraţiei trag năbădăios în toate direcţiile, că sunt înfometaţi. Pentru că se prăbuşesc împreună, nimic nu pare să se schimbe în relaţia lor. Părul li s-a ridicat în cap, în rest se simt libere ca păsările în zbor. Restul, cum se zice, suntem tăcere.
XS
SM
MD
LG