Linkuri accesibilitate

La moartea unui cineast de renume: Ken Russell (1927-2011)


Ken Russell în cursul unui interviu în 2008

Ken Russell în cursul unui interviu în 2008

H.L. de La Grange: „Trebuie să fi fost o persoană foarte sensibilă și cu urechea muzicală a unui cunoscător...”





Unul din cei mai prolifici și mai controversați realizatori de film ai ultimelor decenii ale secolului XX, Ken Russell, lasă în urma sa nu mai puțin de circa 70 de pelicule, unele considerate dintre cele mai sulfuroase, altele rămase în memoria melomanilor pentru popularizarea, adesea cu mijloace neortodoxe, ale unor mari figuri ale secolului; la începutul anilor ’60: Edward Elgar, continuînd cu Prokofiev, Bartok, Debussy și încheind mult mai tîrziu cu magistralul film dedicat lui Gustav Mahler.



Ceea ce i s-a reproșat a fost mereu îndrăzneala, gustul provocării și barocul punerilor sale în scenă. Intr-un comentariu trimis cu o zi în urmă iubitorilor muzicii lui Mahler, Henri Louis de La Grange, cercetătorul cel mai cunoscut al compozitorului, nota: „îmi amintesc că am admirat unele din scene în care imaginea și muzica se reuneau atît de frumos! Trebuie să fi fost o persoană foarte sensibilă și cu urechea muzicală a unui cunoscător...”




Primele sale filme, realizate pentru BBC, biografii ale unor muzicieni, sînt urmărite și astăzi cu mare plăcere și continuă să fie distribuite pe piața DVD-ului. Intr-un interviu, la o vîrstă înaintată, Ken Russell își amintea:

„Am început cu Ceaikovski, aveam o cădere nervoasă și nu făceam nimic altceva decît să ascult această muzică minunată, care s-a dovedit a fi Ceaikovski; așa am intrat în muzica simfonică și nu am mai putut asculta ulterior muzică fără să văd imagini...”

Ken Russel a devenit însă pe cît de celebru pe atît de contestat, la sfîrșitul anilor ’60 și în deceniul ce a urmat, filmul care i-a deschis calea spre consacrare fiind „Women in Love” (Femei în dragoste), după romanul lui D.H. Lawrence și al cărui subiect a fost viața sentimentală a două surori și a amanților lor. La ieșirea sa în sălile de spectacol filmul a stîrnit senzație grație unei scene îndrăznețe, în ciuda scurtării ei la insistențele cenzurii, înfățișînd o scenă de luptă între doi bărbați dezbrăcați, punînd în evidență homosexualitatea celor două personaje întrupate de Alan Bates și Oliver Reed.

Filmul s-a bucurat de un mare succes de casă și i-a propulsat pe cei patru actori în lumina reflectoarelor dincolo de studiourile britanice. Marea descoperire a fost Glenda Jackson care avea să-i rămînă fidelă lui Ken Russell în filmele sale următoare, întrupînd între alte personaje, soția lui Ceaikovski, în „The Music Lovers” (1970).




In 1971 a urmat „Les Diables” (Diavolii) reluînd afacerea celor ziși posedați de diavol de la Loudun, avîndu-i din nou ca protagoniști pe Alan Bates în rolul unui preot liberal și Glenda Jackson care obțineau unul o nominalizare pentru Academy Award, celălalt un Oscar pentru cea mai bună actriță. Filmul, reamintesc zilele acestea criticii specializați, cuprindea toate ingredientele care au făcut din Ken Russell însuși un personaj din cele mai controversate: scene sulfuroase, sexualitate masculină, excentricitate, zisă britanică, reunind „un gust al prost gustului și al ambiguităților”, scenele de sex explicit între călugărițe conducînd la cenzurarea peliculei în numeroase țări, între care și Statele Unite.

In 1975, un alt film avea să cîștige interesul publicului, „Tommy”, opera-pop compusă de întemeietorul formației The Who.



Un film mit, aducîndu-i în scenă pe Elton John, Tina Turner, Jack Nicholson... Au urmat diverse comedii, un film de spionaj, un documentar încă valabil, „Dansul celor șapte voaluri”, consacrat compozitorului Richard Strauss și relației sale ambigue cu lumea nazistă.

De la sfîrșitul anilor 70, după „Valentino” (1977), o peliculă avîndu-l ca protagonist pe Nureeev, „The Messiah”, dedicat sculptorului francez Henri Gaudier-Brzeska (1972) și „Mahler” (1974) critica se îndepărtează treptat de cineastul ce aluneca într-un manierism al scandalului provocat cu bună știință. „Zilele și nopțile lui China Blue” (1984), Gothic (1986), sau „Whore” (Curva) în 1991, o dramă despre o prostituată din Los Angeles.

Dincolo de dispute și gusturi, Ken Russell va rămîne în istoria filmului ca un martor si reprezentant al lumii spirituale a anilor ’70 în Europa și ca un pasionat cineast. Un necrolog din New York Times îi citează astăzi spusele din 2008, cu ocazia apariției unei biografii a sa: „Cred din toată inima, în mod pasionat, în ceea ce fac... Presupun că pentru unii, așa ceva poate fi plictisitor...
XS
SM
MD
LG