Linkuri accesibilitate

Dezvoltare sau alterare ? (III)






Ce rol a jucat euro? Scăderea productivității muncii a cimentat perspectiva declinului dar elemental mortal a fost, probabil, fixat de chiar instituția pe care guvernele încearcă acum din răsputeri să o salveze: moneda euro. Căci, în 1992, odată cu lansarea monedei euro și, apoi, odată cu cooptarea progresivă, a 17 state, economia europeană a fost aliniată la aceleași criterii. Atît economiile cu tradiție cît și economiile improvizate, atît economiile cu forță de muncă eficientă cît și economiile lucrate de talent, zeflemea și evaziune au intrat în aceași oală.

Euro a devenit termenul de referință și consecințele au început să curgă: economiile slabe au devenit și mai slabe pentru că au fost surclasate de puterea de export a economiilor tari; creditul a devenit accesibil pentru toți la cea mai bună rată, rata rezervată pînă atunci doar Germaniei. Guvernele economiilor slabe au răspuns angajînd frenetic datorii sub acoperirea dobînzilor mici acordate de piețe covninse că Germania garantează tot ce e mișcare de credit în zona euro.

Ca de atîtea ori în istoria politică și economică occidentală, un proiect generos dar insuficient pregătit s-a transformat într-o cursă. Cu euro transformat în armă de sinucidere economică, guvernele au intrat pe un drum fără întoarcere. Tulburarea americană sosită de peste ocean a dat foc rafinăriei și criza euro a devenit criză a zonei euro.

Sînt băncile vinovate? Evident, politica de credit a trecut în mod repetat în teritoriul rezervat nesăbuinței. Ideea după care un număr de bănci au prărădit viața Occidentului e foarte populară și a fost încurajată de guvernele care se știu vinovate. O bancă își poate ruina depunătorii. Pînă acum criza are de toate, mai puțin cozi de depunători care și-au pierdut banii și vin să se răfuiască, la fața locului, cu bestiile capitaliste. Băncile au acordat credit dar asta e menirea lor. L-au acordat, uneori, cu rele intenții dar asta nu înseamnă că au reușit să provoace o criză globală.

Un guvern sau un grup de guverne care întrețin sau mituiesc zeci de milioane de oameni sînt mult mai pregătite să facă rău la nivel mare. Omul de rînd are și el partea lui de vină, pentru că a pariat pe o Nirvana financiară de o nesimțire vecină cu prostia. Mai precis, prea mulți oameni au conchis că pot păcăli prezentul și viiitorul, familia de astăzi și nepoții de mîiine, făcînd datorii fără să-și pună problema plății. De aici, plasmele noi din case pe credit în care zumzăie adolescenți-studenți la facultăți de produs șomeri.

Criza e o coproducție. Ideea cu băncile e un deșeu conspirativ. Criza de care vorbim mai bine sau mai rău de trei ani a devenit, treptat, o permanență un mod de viață. Noul mod de viață al societăților care trebuie să se resemeneze cu perioade nedefinite de austeritate, al burselor care mențin o stare febrilă permanentă, al instituțiilor politice confiscate de probleme economice și obligate la adminstrația mereu în pierdere a declinului. Am trecut, adică, de faza în care criza părea remediabilă și am intrat într-o perioadă de acomodare fără final. La rîndul lor, cauzele acestor mutații au trecut de la ipoteza inițială care trimitea la un sector sau la altul al vieții economice finite, la bănuieli care descriu tot mai întemeiat o problemă de natură generală: o criză de civilizație.

Ce fel de criză a început? Declinul economic, politic și cultural nu e niciodată o coincidență inocentă. E o sinteză negativă care anunță și denunță probleme acumulate de mai multe generații istorice. Faimoasele, mult căutatele și îndelung discutatele cauze ale crizei țin de ceva mai adînc decît de impasul sistemelor politice, economiei și educației. Ceva care le cuprinde și le determină fără să fie nici una din ele, deși se expirmă prin fiecare din ele. În fond, toată lumea are dreptate: criza a fost provocată de bănci, de guverne, de societăți, de capitalism, de socialism, de statul asistențial, de euro, de Grecia, de Italia, de Spania, de Irlanda, de subprime mortgages și, cît de curînd, de tehnocrați, de Franța și de Germania.

Aici e adevărul, în acest șir fără de șir, la care trebuie adăogată chelnerița din Reykjavik-Islanda care își amintește că, acum trei ani, „în vremurile bune”, obișnuia să plece în week-end, la Milano, pentru shopping. Sau primăria din Vallejo-California care a ajuns să cheltuiască 80% din buget pe salariile, primele și pensiile pompierilor, polițiștilor și funcționarilor.

De o bună bucată de vreme, îndeajuns de bună pentru a transforma moravurile personale, în comportament social și pe acesta în nebunie colectivă, oamenii, guvernele, băncile, sindicatele au luat-o, pur și simplu, razna. Pofta de cheltuială și dispariția limitelor, încrederea nelimitată într-un paradis în care toată lumea cheltuie și nimeni nu e dator, s-au acumulat neobosit și au dat, la capătul dinspre economie, un munte de datorii. La celălalt capăt, stă, însă, un impas existențial, o oboseală pretențioasă pe care statele și societățile o respiră fără să o fi programat.

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG