Linkuri accesibilitate







Cei cei ce vor să afle, în sfîrșit, cine scrie istoria au acum prilejul să se convingă: toată lumea. Ceea ce nu înseamnă oricine. Într-un plan foarte general, reformularea istorică la care asistăm a început exact acum 22 de ani, pe 15 februarie 1989, odată cu retragerea trupelor sovietice din Afganistan. Unda de șoc a semnalat falimentul economic și ideologic al comunismului, a traversat rapid Estul Europei și a pus în fața unui Occident surprins o nouă realitate strategică.

Căderea sau înlocuirea regimurilor comuniste est-europene a culminat cu reunificarea Germaniei și a forțat, astfel, relansarea proiectului european, într-o formulă menită să garanteze echilibrul european. Vehicolul integrator avea să fie, euro, moneda europeană unică, lansată în 2002 și extinsă, ulterior, la o zonă cu 17 state membre.

Între timp și pe o altă direcție, focarul afgan a continuat să producă efecte. Rezistența antisovietică a ieșit din război nu doar bine antrenată dar și convinsă de menirea ei providențială. Fundamentalismul islamic violent devenea o forță cu agendă revoluționară. Apariția traumatică a acestei noi realități avea să deschidă pe 11 septembrie 2011 o direcție istorică neprevăzută.

În mare, primii 10 ani de reformulare post-comunistă au lăsat impresia că istoria înaintează din nou, sub presiunea factorilor „de profesie”, adică a forțelor care au impus în mod tradițional schimbări de raporturi: războaie, ideologii și rivalități imperiale. Istoria secolului XXI, părea să înceapă repetînd, cu o poftă de înțeles după un lung interludiu prosper și pacific, istoria clasică a conflictelor umane. Știm acum că această concluzie, anunțată de Samuel Huntington încă din 1992-93, e corectă și incompletă. Această primă fază, în care istoria a revenit la o desfășurare mecanică, relativ lesne de urmărit ca narațiune, nu a încetat dar nu mai e singură.

Pe 15 septembrie 2008, Lehman Brothers, una din principalele bănci de investiții americane, se prăbușea, provocînd cel mai mare faliment vreodată înregistrat în Statele Unite. Lehman Brothers deschidea, cu ultima suflare, o prăpastie în care lumea privește și astăzi fără prea mare speranță. Ceeea ce părea, atunci, o criză financiară strict americană, a devenit impas global.

Criza datoriilor suverane, cum se numește mai nou fosta criză financiară americană, a scos la lumină o problemă istorică gravă. Bilanțul forțat de declanșarea crizei a surprins, practic, toate statele industriale occidentale, cu excepția Germaniei, în postura de „datornici vînduți”. Altfel spus, lumea economică occidentală a trecut, după o devoalare fulegrătoare, de la statutul de lider la umilința falitului.

În termeni concreți, lumea occidentală, și în primul rînd centrul ei vest-european, constatau statistic, sub presiunea piețelor, că au intrat într-un declin accentuat, poate chiar terminal. Știrea nu a scăpat „concurenței”. Însumate, lipsa de competitivitate, dispariția apetitului productiv, dependența de asistența de stat, obișnuința cu un stil de viață pasiv și pretențios au produs o oboseală evidentă nu numai pe piețele bursiere dar și într-o politica externă tot mai retrasă și într-o îndoială de sine foarte activă între liderii de opinie occidentali. Toate aceste semnale au fost înregistrate de concurenții sau de rivalii ostili ai Occidentului. Din acest punct de vedere, istoria joacă, încă o dată, împotriva lumii occidentale numai că jocul e diferit. Mecanica tradițională a anilor 1989-2001 a fost un proces vizibil și previzibil. Declinul economic și social pus în evidență de criza declanșată în 2008 e insidios și neașteptat sau, în orice caz, contrar aparențelor.

Mai important, cele două tipuri de schimbare istorică care reformulează lumea din 1989 încoace, se presupun și se întîlnesc. Astfel, relansarea proiectului european și construcția zonei euro, după falimentul comunist și reunificarea germană, vin din zona istoriei clasice dar se încheie, la celălalt capăt, cu efecte care ilustrează o maladie internă. Se spune adesea că zona euro e tarată de eroarea care a adus economii necompetitive și îndatorate ca Grecia sau Portugalia pe același platou cu Germania sau Olanda. Ceea ce e foarte exact. În același timp, tocmai această asociere defectuoasă a servit, fără voia inițiatorilor, ca instrument analitic perfect. Asta înseamnă că tocmai apariția și extinderea zonei euro au pus diagnosticul final și exact pe care nimeni nu l-ar fi pus sau nu ar fi îndrăznit să-l facă public.

Așadar, o decizie luată din considerente de strategică politică a condus la descoperirea unei crize interne de proporții formidabile. În acest punct, cele două curente istorice - frămîntările tradiționale și criza de sistem - se suprapun. Consecințele sînt colosale și lucrează, deja, la construcția noii istorii. Deocamdată, știm că lumea veche se destramă, fără să știm cum va arăta lumea ce vine. Oricum, spectacolul e uluitor și a grăbit cîteva schimbări esențiale. Prima între deplasările forțate de ultimii 20 de ani de tulburări conjugate de transformarea politicii.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG