Linkuri accesibilitate






Criza financiară europeană a revenit la adevăratul ei nume și e, acum, o criză politică europeană manifestă. Datele impasului financiar nu s-au schimbat: o datorie colosală, de pînă la 3 trilioane de euro, strivește tot ce e bilanț, de la cartea de credit a micului consumator la balanța fundamentală a băncilor. Între timp, rădăcinile istorice ale datoriei au ieșit la suprafață și descriu o epocă lungă de somnambulism politic european.

În lipsa viziunii, curajului și voinței, datele acestui vid financiar s-au vărsat, deja, în politică și dizolvă, în mod autonom, fostul viitor al Uniunni Europene. După mega-reuniunile de la Bruxelles și Cannes, timpul curge, tot mai rapid, în defavoarea soluțiilor raționale. Summit-izarea crizei nu rezolvă nimic. Asta, deși, aparențele sugerează o situație absolut abordabilă și rezolvabilă: acele state ale Uniunii Europene surprinse de propriile datorii au nevoie de fonduri și de îndrumare. De un plan comun și energic. Mulți comentatori oftează sceptic reclamînd inexistența unui asemnea plan. Adevărul e că planul există dar e discutabil și, în orice caz, neaplicat.

Tratamentul prescris, de la Bruxelles, de statele mari, adică de Germania, însoțită mai mult sau mult mai puțin util de Franța, cere două lucruri: 1) echilibrarea deficitelor bugetare și 2) restructurarea economică. Mai clar, state ca Grecia și Italia ar trebui să facă economii pentru a elimina sau pentru a putea începe eliminarea datoriilor. În plus, aceleași state ar trebui să schimbe regulile și obiceiurile care le țin economiile pe loc, pentru a-și recîștiga competitivitaea. În schimbul acestor două tipuri de efort intern, statele datoare ar urma să primească banii necesari pentru a îndepărta riscul de faliment imediat. De unde vin banii? Și ce se poate cumpăra cu ei?

Pe o cale sau alta, banii veni numai din Germania, singura națiune europeană perfect solvabilă. Numai Germania are puterea de a introduce mecanisme de plată și garanții pan-europenne. Numai Germania, poate transforma Banca Centrală Europeană într-o bancă de ultimă instanță pentru plata datoriilor acumulate de statele membre.

Asta ar presupune, însă, o schimbare de mentalitate și viziune politică fundamentală, o europenizare fără ezitare a răspunderii și costurilor. Cancelarul Merkel, Banca Centrală Germană, Curtea Constituțională și Parlamentul sînt legați, însă, într-un cu totul alt pact. Un pact informal și, după cîte se pare, indestructibil care pune înainate de orice însănătoșirea prin post fiscal și austeritate economică a faliților sau, mai curînd, a ereticilor care au păcătuit adînc împotriva cumpătării nordice.

Germania nu concepe să plătească. În cuvintele Cancelarului Merkel, Germania vede în Uniunea Europeană o Uniune de Stabilitate, nu o Uniune de Transfer, în care Nordul (Germania) subvenționează permanent Sudul (Grecia și Italia, Spania și Portugalia). Lucrurile sînt și mai ușor de înțeles dacă la lista care susține pactul anti-plăți adăugăm încă un membru, nu tocmai neglijabil: electoratul german. Principiul după care un stat al zonei euro nu trebuie să fie vreodată responsabil și bun de plata datoriilor altui stat euro se transformă, astfel, într-o virtute democratică destructivă. Rețeta aproape mistică a muncii germane pariază pe recuperarea statelor Sudului sub impactul unei convertiri traumatice la etica nordică a muncii. Astfel formulată, Ideea Germană e, practic, adevărata Constituție Europeană.

Mai jos, în lumea defectuoasă a economiei reale, state ca Grecia și Italia au atins rapid limita politică a posibilului. Deplorabilele și neserioasele guverne grec și italian au, măcar o dată, dreptate. Măsurile de austeritate pe care, pînă acum, aparatul administrativ grec și italian s-a priceput să le evite nu vor fi niciodată acceptate de societăți și nu vor apuca să vindece nimic. Italienii și grecii nu pot deveni germani sau olandezi iar cine crede așa ceva n-are decît să refacă istoria păguboasă a idealismelor culturale, nu să transforme acest gen de teorii în politică financiară.

Consecințele inflexibilității germane tind să formuleze un paradox tragic. În chiar momentul în care încearcă să apere integritatea și puritatea principiilor euro, disciplina strictă impusă de Germania lucrează la distrugerea zonei euro. Cea mai nouă iluzie adusă în scenă de această viziune e ideea după care Prim Miniștrii grec și italian trebuie debarcați și înlocuiți cu guverne, de sperat, mult mai cooperante și eficiente. Pe ce bază? Într-adevăr, Berlusconi și Papandreou au dat un recital masiv de viclenie și abilitate negativă. Măsurile de austeritate au fost amînate, diminuate sau evitate. Cine va da, însă, alternativa?

Liderul opoziției, Antonis Samars, politicianul care a votat împotriva fiecărei măsuri de austeritatre, nu sugerează o cotitură demiurgică. Mai degrabă o sete de putere prost plasată. Oricum, programul prescris Greciei trebuia lansat acum un an, cînd Grecia era la fel de falită. În Italia, Berlusconi e dominat de scandaluri dar scandalurile însumate par singurul lui adversar serios. Opoziția nu are nume și lider. Alegerile anticipate care vor veni sigur după debarcarea lui Berlusconi și Papandreou pot deschide o platformă de cooperare și seriozitate națională doar în mintea unui observator inept.

Ce temă vor avea alegerile? Va mai fi loc în dezbaterea electorală pentru altceva în afara întrebării: vreți să deveniți țară a lumii a treia sau vreți să vă pierdeți suveranitatea? Între asemenea opțiuni, consultările electorale nasc un singur lucru: febră demagogică. Pasul următor e reactivarea extremismului politic. Alegerile promit doar instabilitate iar instabilitatea politică va descuraja piețele și investițiile. Cercul se închide și criza se autogenerează.
XS
SM
MD
LG