Linkuri accesibilitate






Încă nu e clar ce a hotărît George Papandreou să îi facă pe greci răspunzători de propria soartă. În fond, grecii și-au decis soarta în mod colectiv, direct și irevocabil, în anii care au chemat și grăbit catastrofa de astăzi. Grecii nu mai au de ales. Referendumul nu îi pune pe alegători în fața variantei cîștigătoare contra variantei necîștigătoare. Referendumul fără ieșire convocat de Papandreou e, în ciuda sau tocmai din pricina absurdității aparente, un șoc și un act istoric plin de consecințe. Pentru Europa și, abia apoi, pentru Grecia.

În plan intern, referendumul îl va distruge sau îl va reinvesti triumfal pe Primul Ministru Papandreou. Cum, însă, afacerile interne grecești sînt totuna cu șansa de supraviețuire a monedei euro, referendumul va dicta, peste voința summit-urilor franco-germane și pe deasupra programelor generale de redresare, viitorul sau încetarea viitorului european.

După un an și jumătate de austeritate vecină cu tortura, e greu de crezut că grecii vor aproba cu mîna lor prelungirea supliciului. Greu dar nu imposibil. Gestul lui Papandreou nu e complet lipsit de șanse. Sondajele spun că 60% din greci văd în planul de austeritate încheiat la Bruxelles pe 26 octombrie o soluție „negativă sau probabil negativă”. Procentele sînt, totuși, surprinzătoare. Într-o țară care seamănă - cel puțin în reprezentările televizate – cu o parcare în flăcări, ar fi fost de așteptat un procentaj negativ de 80 sau chiar 90%.

Papandreou mizează, foarte probabil, pe acea societate tăcută și netelevizată de 40% care înțelege pe ce lume trăiește. Nu e un calcul absurd. În următoarele două luni, confruntați cu alternativa falimentului și a anarhiei, destui alegători ar putea trece de la „probabil negativ” la „probabil pozitiv”. Asta înseamnă că Papandreou a înțeles, cu un instinct perfect anti-socialist, două lucruri.

Mai întîi, că Grecia nu mai poate face față celui de-al doilea val de constrîngeri și restrîngeri care vin odată cu cele 130 de miliarde aprobate la Brixelles. În consecință, mutarea lui Papandreou e o decizie extremă care îmbină disperarea și șantajul. Disperarea vine din perspectiva aproape certă a prăbușirii vieții publice, în condițiile în care lumea cu bani cumpără orice casă sau yacht disponibile la Londra iar falanga stîngistă e gata de luptă în stradă. Șantajul vine din raționamentul care spune, nu fără temei, că forțate de perspectiva catastrofei, statele euro, în frunte cu Franța și Germania, vor interveni, de data asta fără condiții, pentru a împiedica scufundarea Greciei și, implicit, a monedei euro.

E exact calculul care provoacă, de 24 de ore, crize de furie abia astupate de ușile închise ale cabinetelor parlamentare și guvernamentale de la Berlin. În al doilea rînd, Papndreou pare să fi înțeles că trebuie să atace frontal agitația sindicală și paranoia mediatică anti-germană, cele două forțe care conduc Grecia spre nebunie și au avut grijă să se proclame totuna cu națiunea. Pe parcurs, Papandreou și-ar putea distruge propriul partid dar acest privilegiu neiertător apare în calea oamenilor de stat care nu mai fac deosebirea între politica de grup și interesul național. Va fi greu, în condițiile în care presa joacă pe tema ocupației străine și i-a întîmpinat pe emisarii UE publicîndu-le, cu delicatețe revoluționară, fotografiile în uniformă nazistă. Va fi și mai greu, dată fiind demagogia infernală a stîngii sindicale care joacă pe vechiul și mereu proaspătul resentiment al omului cinstit împotriva hoțului avut. Va fi greu dar nu imposibil.

Însă mutarea extraordinară a lui Papandreu e un detonator pe care Europa îl aștepta și îl merita, în ciuda surprinderii totale pe care o mimează, la Bruxelles, funcționarii europeni împinși în față de tăcerea liderilor. Ce urmează de acum înainte, ține mai mult de psihiatrie decît de economie. Papandreou și referendumul ar putea fi anihilați. Între timp, politic-defunctul Papandreou a devenit, prin ucaz franco-german, invitat special la întrunirea G20 de miercuri și joi, de la Cannes.

Cancelarul Merkel a impus invitația iar Președintele Sarkozy s-a conformat. După cîteva ore, biroul lui Papandreou a pus în circulație știrea pe un sms trimis în toate zările. Primul Ministru speră, poate, să cîștige credit înainte de ședința de guvern posibil-fatală. Sau să folosească G20 pentru a anunța, la întoarcere, că referendumul va fi anulat, pentru a respecta voința europeană. Evident, întrunirea G20 nu putea avea loc decît la Cannes.

Revenind de la film noir la griurile realității, Papndreou a recurs la o mișcare care așează alegătorii între Grecia și Uniunea Europeană. Amintirea referendumurilor pierdute, în vremuri de prosperitate solidă, de promotorii proiectelor europene unioniste în Irlanda, Franța, Olanda, Danemarca și Suedia a fost cu siguranță reactivată traumatic de perpectiva unui referendum convocat într-o Grecie strangulată de criză. Democratizarea deciziei poate coincide, în acest caz, cu suprimarea de facto a zonei euro.

După ce a suspendat, practic, acordul negociat la Bruxelles pe 26 octombrie, Grecia se îndreaptă spre un referendum care aduce pe buletinul de vot apartenența la euro și pune indirect în cauză întreaga zonă euro. Riscul e colosal. Pentru toată lumea. Papandreou însuși a pășit pe un drum fără întoarcere și își joacă destinul politic în fiecare zi de acum înainte. Orice e posibil, nimic nu mai e imposibil și nimeni nu mai poate aștepta desfășurări raționale. Ultima linie de direcție rațională a căzut din clipa în care Papandreou a convocat referendumul.

Primul Ministru a căutat o soluție dar a reușit, mai întîi, să deschidă ecluza prin care se revarsă acum toate bolile, insuficiențele, imprudențele și erorile acumulate în 12 ani de meondă euro, parte a istoriei fundamental nesigure a proiectului european. Piețele au năvălit în căutarea unui reazem și vor testa țară cu țară și bancă cu bancă tot ce ține de zona euro. Italia, suspectul vizibil și previzibil, e deja lovită de neîncredere și riscă să devină următoarea Grecie. Portugalia și Spania s-au trezit, peste noapte, prizoniere ale testului declanșat voluntar sau involuntar de decizia lui Papandreou. Prima victimă ar putea fi însuși sistemul politic grec, după ce manevrele de distanțare și complotistica pe termen scurt s-au pus pe treabă din primele ore: socialiștii înșiși amenință să își răstoarne guvernul iar Ministrul de Finanțe Evangelos Venizelos a luat, suspect, drumul spitalului. După unii, lovit de ulcer, după alții gata să se desprindă de Papandreou.

Uniunea Europeană nu se simte cu mult mai bine. Adevărul e că marele acord din 26 octombrie a fost întîmpinat, aproape din prima zi, cu o neîncredere obosită, la limita deriziunii. Prima reacție a analiștilor a fost să ofere două săptămîni de viață unui acord lansat cu pretenția unui compromis istoric. A fost o ofertă generoasă. După șase zile, nimeni nu mai e sigur dacă acordul trăiește. Recapitularea sună grotesc. Miercuri noaptea - acord, joi dimineața - emisar catapultat cu șapca în mînă pe direcția Beijing, vineri - preinfarct italian pe piețele de credit, sîmbătă și duminică - declarații de refuz oficiale chineze, cu umilința de rigoare pentru o Europă doldora de summit-uri și în pană de credibilitate, luni - proiecții OECD de creștere economică în scădere pentru zona euro în 2012, tot luni - invitația la apocalips remisă de Papandreou, marți - plonjeul piețelor plus devalorizarea bursieră a monedei euro și devalorizarea morală a zonei euro, miercuri.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG