Linkuri accesibilitate

Ideea că declaraţiile de avere trebuie ţinute la secret nu este nouă într-o țară în care aproape 20 000 de oameni au făcut milioane de euro în vreme ce afacerile lor rămân mari mistere economice şi politice.



Doi dintre copiii născuţi de democraţia românească târziu şi cu tare genetice, Agenţia Naţională de Integritate şi Direcţia Naţională Anticorupţie, sunt la terapie intensivă, iar peste aparatura de resuscitare se ridică groase cortine de fum propagandistic.

Sinteza săptămînii politice românești cu Sorin Șerb


Deşi cele două instituţii se bat pe balonul cu oxigen, activitatea lor a nemulţumit nu doar puterea judecătorească, dar şi pe cea legislativă. Lupta are o geometrie variabilă, de cealaltă parte a tirului aflându-se guvernul, preşedinţia şi europarlamentarii Partidului Democrat Liberal.

Este cert că Agenţia Naţională de Integritate se mişcă lent şi contra naturii penale a mediului politic, deşi şeful ei pare uns cu toate alifiile. Sau poate că tocmai de-aceea. Acum câtva timp, Cătălin Macovei, prins într-un vertij periculos cu miros de puşcărie, intra într-un ménage à trois cu doi jurnalişti care, pare-se, voiau să obţină prin şantaj dosarele de corupţie ale politicienilor. Nu ştim ce a mai rămas din înregistrarea acelor discuţii foarte suculente.

Poate doar sentimentul că dl Macovei s-a adaptat perfect jocului astfel că nu-ţi puteai da seama unde se încheie convenţia şi interesul public şi unde încep viaţa şi interesul personal. Rezulta, oricum, nu din cele vorbite ci, mai ales, din cele tăcute că există dosare de corupţie pe care dl Macovei ar fi trebuit să le facă publice, asumându-şi riscul de a declanşa un scandal politic în mijlocul mandatului, chiar dacă în aceste momente orice val mai măricel l-ar putea îneca. Nu le-a publicat atunci. Şi nici astăzi. Au rămas secrete.

Cum secrete ar vrea Uniunea Democrată Maghiară din România să rămână declaraţiile de avere depuse la ANI. Dacă amendamentele ar fi adoptate, activitatea agenţiei ar deveni un spectacol de lumini şi umbre pe pereţii exteriori ai marilor buncăre ale corupţiei, întrucât inspectorii nu ar mai avea dreptul de expertiză judiciară, iar raportele de evaluare fiscală sau penală nu ar mai avea nicio valoare. Ar fi doar bibliotecari într-o arhivă închisă pe dinafară cu lacăte grele de politicieni.

O operaţie de schimbare de sex care a funcţionat în cazul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Interesant e că ANI tocmai ceruse investigarea unor aleşi care-şi ţineau aproape rudele, angajate în birourile parlamentare teritoriale, pe banii din buget.

Ideea că declaraţiile de avere trebuie ţinute la secret nu este nouă. Singurul argument invocat dintotdeauna de Frunda Gyorgy şi, mai nou, de Marton Arpad este că reşedinţele aleşilor devin astfel repere vizibile pe harta turismului infracţional. Este un argument valabil, împachetat în diverse drepturi (la propria imagine, la intimitate la proprietate), dar imoral într-o ţară în care, conform statisticilor, aproape 20 000 de oameni au făcut milioane de euro (unii, miliarde) în vreme ce afacerile lor rămân mari mistere economice şi politice.

Reţeta succesului poate fi plăcută şi secretă, desigur, pentru publicul larg, captiv al bălţilor economice lăsate de călcătura marilor afacerişti, dar cum controlezi dacă succesul unora nu face rău sănătăţii economiilor tuturor, dacă nu ne poluează social şi politic?

Înverşunarea parlamentarilor UDMR e semnul unor temeri mult mai profunde. Dacă s-ar da o lege care să permită verificarea averilor demnitarilor publici (sau măcar ale celor mai bogaţi 500 de români), s-ar descoperi că ele cresc direct din subteranele economiei şi că, prin reţeaua lor de evacuare, ferocele rozătoare care stăpânesc subsolul au acces direct la pupitrul de comandă.

Dacă sursa acestor averi ar deveni transparentă, s-ar putea vedea pungile de puroi de la rădăcina marilor construcţii economice. S-ar vedea, de pildă, cum se face că un judecător are mereu suflet de mamă când vine vorba despre copiii teribili ai politicienilor sau despre faptele de arme ale interlopilor.

Curiozitatea de a explora aceste subterane este boala de creştere a DNA, cea care l-a adus pe procurorul şef Daniel Morar în gura Consiliului Superior al Magistraturii. Dl Morar a criticat instanţele superioare pentru că-şi protejează membrii şi a ironizat procedurile care fac ca tocmai suspecţii să-şi semnează rapoartele de bună-purtare. CSM a pus în mişcare o anchetă pentru a vedea unde se termină simţul critic şi unde începe insubordonarea în declaraţiile şefului DNA.

Dl Morar reprezintă şi el o instituţie cu un randament sincopat, telecomandat, bine orientat politic. Probele de anticorupţie, de multe ori convingătoare, sunt furnizate însă mai mereu la pachet, cu numele destinatarului scris citeţ, să se vadă pe toate televizoarele că e vorba despre un adversar politic. Ţintele pe care şi le-au propus procurorii anticorupţie sunt invers proporţionale cu tam-tamul mediatic care îi precedă, o construcţie a activismului nostalgic, prea preocupat de bubele fostei guvernări pesediste pentru a observa că astăzi acestea s-au cangrenat. Ţintele predilecte sunt stafiile politice ale celor care au deţinut puterea, nişte seniori ai corupţiei desigur, dar nu ultimii, nici singurii şi, cu siguranţă nici măcar cei mai corupţi.

În câteva situaţii-limită, DNA, ca şi Parchetul General, a ratat proba imparţialităţii şi a lipsei de implicare politică. Presiunea occidentală pentru crearea acestor instituţii a lăsat urme de neşters pe fizionomia lor: ele au fost create în grabă, de ochii lumii bune, cu bani şi modele de împrumut. N-au avut să ne dea şi ceva etică profesională, d-aia s-a umplut televizorul de procurori gureşi, dar dislexici, judecători corupţi şi aroganţi, politicieni analfabeţi funcţionali specialişti în protecţia fără-de-legii, poliţişti incompetenţi, tigri de carton ai anticorupţiei. De vină sunt tot părinţii acestor instituţii, prea beţi de putere şi intoxicaţi de anturaj pentru a se lupta cu o conştiinţă instituţională contorsionată, vârâtă cu forţa în arhitectura unor instituţii moderne care, în alte părţi, chiar dau randament. Puţini ştiau ce pot face cu cele două instituţii pe care le inventaseră sinucigaş. Poate doar să le ascundă în dulap, printre alte schelete.

Cu o copilărie tarată de o ascendenţă nefericită, nu e de mirare că pubertatea acestor instituţii este o pacoste pentru toţi. Şi doar o restructurare genetică şi un tratament-şoc cu vitamine şi imunizante le-ar mai putea întări coloana vertebrală, să poată opune ceva rezistenţă, să nu mai tremure alunecos pe culoarul politic, ca nişte meduze.
XS
SM
MD
LG