Linkuri accesibilitate




Ce se află, atunci, în spatele îndelungii ezitări pe care UE o manifestă cu atîta politețe pozitivă în cazul Moldovei? Două probleme-surori. Amîndouă, generate de considerații strategice, la rîndul lor definite de o anume lectură istorică a secolului XX (est)european.

E vorba, mai întîi, de complexul rus pe care nucleul clasic al UE l-a înmagazinat și dezvoltat înainte și după căderea comunsimului
(și a zidului berlinez). Estul european extrem e, în această lectură, un spațiu de interes legitim pentru Rusia, asta cu atît mai mult cu cît, în fond, Rusia Sovietică și nu altcineva a extras și recuperat, cu sacrificii colosale, aceste teritorii, în timpul celui de-al doilea război mondial. Lectura e, desigur, o eroare dar nu în conștiința și filozofia politică ocidentală. Totuși, nu e deloc exclus ca reticența europeană față de spațiul de interese rus să funcționeze ca alibi pentru lipsa de proiecție, gîndire și acțiune UE în zonă.

O Uniune fără capacitate de mediere în Transnistria nu are prea multe cărți de jucat. Situația e aceași în teritoriile georgiene ocupate de Rusia. Și nu e cu nimic mai bună în cazul conflictului din Karabah. Recent, dezinvoltura cu care Ucraina a recurs la piraterie judiciară în procesul Timosenko a demonstrat același lucru: lipsa de pondere a UE și lipsa de respect față de intersele UE în zonă. Din acest punct de vedere, pasivitatea în relațiile cu Moldova e mai mult o chestiune de psihologie constitutivă UE și mai puțin o linie de gîndire strategică.

În sfîrșit, reproșul cel mai citat și afișat în materie e problema românească pe care o comportă relațiile cu Republica Moldova. Argumentul e invocat cu o seriozitate plină de umor de exponenți politici germani și repetat, cu un vechi automatism imitativ, de partenerii francezi, olandezi, etc. Teza sau temerea de bază a româno-prudenței occidentale spune că statul român încearcă să introducă Republica Moldova, oarecum frauduos, în Uniunea Europeană. Dimensiunea românească a preocupării pentru Moldova e privită cu o suspiciune care trece, însă, drept privilegiu luminos, în cazul în care Spania confiscă inițiativele UE pentru America de Sud iar Franța administrează diplomatic Magrebul și reușește, chiar, să îl transforme în agent electoral pentru prezidențialele de anul viitor.

De ce acordați pașapoarte moldovenilor? Și cine garantează că n-o să procedați la unificare, sudînd un stat non-UE de un stat membru UE? În primul caz, răspunsul e: de ce nu? În al doilea, răspunsul ar putea fi tot o interogație: cine întreabă? Nu ar fi o întîmpinare nepoliticoasă ci doar preambulul unei dezbateri reale. În fond, precedentul există. Căci primul stat membru UE care s-a sudat prin unificare de un stat non-UE e Germania. Totul a durat o noapte și a pus în posesia pașaportului german-european 17 milioane de foști cetățeni ai Republicii Democrate Germane. Interesant, acest capitol extraordinar de istorie europeană a generat pactul din care a apărut, ulterior, proiectul euro. Nașterea a suferit de complicații politice mult prea mari pentru sănătatea unei monede. E exact ce știm astăzi, în plină criză euro.

Între timp, procesul de expansiune europeană declanșat de re-unificarea germană s-a întors împotriva Germaniei care află că UE va rezista doar în condițiile în care e garantată financiar de fonduri germane. Dar asta nu demonstrează că re-unificările sînt blestemate. Deși demonstrează, într-un fel complicat și inevitabil, că Moldova e o problemă a Europei. Tocmai ca fostă parte a României.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG