Una din scrierile puțin cunoscute ale poetei germane Nelly Sachs, laureată a Premiului Nobel în 1966, și publicată recent în seria de „Opere” apărută sub egida editurii Suhrkamp, se intitulează „Viața sub amenințare” (Leben unter Bedrohung). Subiectul textului îl constituie cei „șapte ani sub Hitler”, perioada între 1933 și 1940, în care, în condițiile persecutării evreilor, a fost alungată din casa părintească, mutată într-un tîrziu într-o pensiune, unde avea să primească în mai 1940 convocarea pentru a fi deportată.
Cultură și politică: artă și memorie în Germania
Nelly Sachs, ale cărei cuvinte sînt citate într-o prezentare din ultimul număr al publicației „Times Literary Supplement” (octombrie 2011), nota în acele clipe „dorința [ei] cea mai mare pe pămînt: să moară fără a fi ucisă”. Poeta a reușit în ceasul al 12-lea, grație unor cunoștiințe, să capete o viză de tranzit și să se refugieze în Suedia, unde a și trăit pînă la moarte, în mai 1970, în aceeași zi în care la Paris avea loc înmormîntarea prietenului ei Paul Celan.
Greu de crezut că mărturia ei despre anii de tensiune și persecuții ar putea fi contestată. O istorie similară însă este evocată intens zilele acestea în presa germană, personajul în cauză fiind un bancher berlinez, Paul von Mendelssohn-Bartholdy, ai cărui moștenitori s-au angajat într-o adevărată bătălie cu muzeul Noua Pinacotecă din München, pentru a obține restituirea unui tablou de Picasso, „Madame Soler”. Colecționar cunoscut al timpului, Paul von Mendelssohn-Bartholdy a intuit - cum o arată mărturiile de epocă - că ascensiunea hitleriștilor la putere nu era de bun augur.
In 1933, odată cu declanșarea așa-numitei politici de arianizare de către naziști, el a fost alungat din Asociația centrală a băncilor și bancherilor germani și demis din conducerea Biroului de asigurări al Reich-ului. Intuind ceea ce avea să
Ceea ce se știe este că negustorul în cauză și-a deschis după război o galerie de artă la New York, două dintre tablourile lui Picasso fiind achiziționate de Muzeul de Artă Modernă (MOMA), iar un al treilea, în 1954, de către Pinacoteca müncheneză. Tabloul, înfățișînd soția unui croitor din Barcelona, sprijinitor al pictorului în primii ani de activitate, este estimat astăzi la cîteva milioane de euro.
Dar, dacă Germania, ca și Statele Unite, a aderat teoretic la principiile Conferinței de la Washington privind restituirea bunurilor de artă jefuite de naziști, în practică lucrurile arată diferit. In cadrul procesului intentat muzeului din München, judecătorii new-yorkezi decideau că moștenitorii lui Paul von Mendelssohn-Bartholdy „au adus suficiente mărturii competente că acesta nu a intenționat niciodată să-și transfere picturile dar că a fost forțat să o facă sub amenințările și presiunea economică exercitate de guvernul nazist.” In plus, negustorul de artă nu a fost proprietarul legal al picturilor, aparent trimise pentru a fi depozitate în Elveția.
Verdictul este este însă contestat de experții muzeului münchenez care se opun restituirii și care merg pînă la a nega persecuțiile din anii 1933-1935.
Faptul îl determina pe istoricul de artă berlinez Julius Schoeps să declare săptămînalului „Der Spiegel”: „Este obscen că s-a ajuns ca noi, descendenții victimelor nazismului, să trebuiască să dovedim că predecesorii noștri au fost persecutați ca evrei”; iar pe ministrul german de stat la cultură, Bernd Neumann, un membru al creștin-democraților partidul cancelarei Angela Merkel, să reacționeze spunînd că Germania „recunoaște fără rezerve responsabilitatea morală pentru restituirea operelor de artă jefuite” și că în caz de îndoială, „dubiile trebuie rezolvate în favoarea celui persecutat”.
Intre timp guvernul a constituit o comisie pentru a examina cazurile în litigiu cum este cel al lui Paul von Mendelssohn-Bartholdy, dar muzeul münchenez refuză să-i accepte competența.
