Linkuri accesibilitate

Basarabia: O istorie despre care nici astăzi nu sîntem capabili să vorbim cu luciditate, cu calm și liniște.


Doina Uricariu (dr.) între scriitori și traducători la standul României de la Tîrgul Internațional de Carte de la Frankfurt 2011

Doina Uricariu (dr.) între scriitori și traducători la standul României de la Tîrgul Internațional de Carte de la Frankfurt 2011

Cu Doina Uricariu, poetă, scriitoare, eseistă și editoare cu origini basarabene, despre Moldova, cărțile de memorialistică și laboratorul ei de creație.





Europa Liberă: Ultima Dvs. carte, „Maxilarul inferior” și continuarea ei „Scara Leilor”* sînt extrem de legate de Basarabia. Ce vă leagă personal de Moldova de dincolo de Prut?

Cu scriitoarea Doina Uricariu despre istorie, creație literară, atitudini, Moldova și moldoveni


Doina Uricariu: „Mama. Mama s-a născut la Zgurița, lîngă Soroca, și Maxilarul inferior pornește de la povestea mamei și a tatălui meu, de la o reconstrucție anatomică, tatăl meu, tata fiind grav rănit la Oarba de Mureș; ca ofițer grav rănit, într-un salon [de spital], a fost întrebat de profesorul Dan Teodorescu - nu doar el, ci toți ofițerii răniți din acel salon -, cine dorește să salveze o tînără basarabeancă, aflată deja într-un depozit, și a cărei destinație, alături de alți sute de basarabeni, era Siberia, unde urmau să fie trimiși ca o consecință a unui articol din înțelegerea [la care s-a ajuns la] Conferința de la Ialta. Ea prevedea că etnicii, cetățeni din țările ocupate urmau să ia drumul Siberiei.

Acest profesor universitar, un mare chirurg, care de altfel a și reconstituit maxilarul tatălui meu, a făcut acest gest și toți ofițerii care erau necăsătoriți au ridicat mîna și au spus că doresc să o salveze. Și el l-a ales pe tata...

Povestea lor, care e mai impresionantă decît una pe care ar inventa-o cineva, a unit în memoria mea două spații care sînt despărțite. Ceea ce, din punctul meu de vedere, nu avea decît să demonstreze unitatea unui spațiu, a unui teritoriu dar, în același timp faptul că omul, cu memoria lui, rupe toate aceste granițe.

Felul în care părinții mei mi-au vorbit, mai ales mama, despre Basarabia - mama era foarte bună prietenă cu Pan Halipa -, felul în care eu am auzit istoria povestită de acești oameni, sigur că m-a făcut ca în momentul în care am avut peste 14 ani să-mi doresc foarte mult să ajung în Basarabia.

Și atunci, pentru că mama nu avea rude directe, ea a făcut foarte multe diligențe la Crucea Roșie și am văzut pentru prima oară mormintele bunicilor mei în Basarabia; despre
O istorie despre care nici astăzi nu sîntem capabili să vorbim cu luciditate cu calm, cu liniște, pentru că orice eveniment legat de un destin individual, în momentul în care el este plasat în această mare macro-istorie trezește suspiciunea unei revendicări.

care povestesc în Maxilarul inferior, povestesc în Scara Leilor, împlinind de fapt, reunind două teritorii, tot ce înseamnă memoria unor oameni legate de aceste teritorii și în același timp o istorie despre care nici astăzi nu sîntem capabili să vorbim cu luciditate cu calm, cu liniște, pentru că orice eveniment legat de un destin individual, în momentul în care el este plasat în această mare macro-istorie trezește suspiciunea unei revendicări.

Eu cred că un om, cînd își amintește despre Basarabia și despre Basarabia unită cu România, nu înseamnă neapărat că revendică ceva, dar nu poate să se privească pe el ca pe o ființă înjumătățită sau deșichetat.”

Europa Liberă: Discuția noastră ale loc la Tîrgul de Carte de la Frankfurt și v-aș întreba, ca scriitoare, ca poetă: aveți la ora actuală o recepție în lumea basarabeană, în Moldova?

Doina Uricariu:
„Nu atît de mare cît mi-aș dori. Ea va urma, cu certitudine, pentru că nu am putut să merg să lansez nici Maxilarul inferior și nici Scara Leilor în Moldova și îmi doresc foarte mult să merg și în Bucovina, în Ucraina, unde am avut în ultimii ani numeroase drumuri de acestea, culturale, însă înaintea de apariția cărților.

Pentru că în Scara Leilor este vorba de Crimea; am vizitat toate aceste locuri, Cu Lucian Dan Teodorovici, coordonatorul colecției „Ego. Proză” la Editura Polirom

Cu Lucian Dan Teodorovici, coordonatorul colecției „Ego. Proză” la Editura Polirom

dar nu ca turist neapărat, deși ele sînt spectaculoase dacă le privești simplu ca turist, fără nici un soi de rădăcini, să zicem, sentimentale sau de obîrșii.

Imi termin Scara leilor cu o imagine, care recunosc că mă obsedează. Locuind de mai mulți ani la New York și avînd o mică grădină în spatele casei, asist la cele două trei veverițe care vin fie să-mi reteze bujorii, fie să se cocoațe pe pomi sau pe arbuști sau pe trandafiri, și îmi sînt foarte dragi. Plimbîndu-mă în Central Park sau în Prospect Park, în parcurile din New York, veverițele sînt ca la ele acasă și am învățat - așa din instinct - cum să le chem și ele au sunetul acesta de spart al alunelor...

Mergînd în Crimea pe o cărăruie „a soarelui” - așa e numită -, care duce spre Palatul Livadia unde s-a petrecut nenorocirea Europei și împărțirea ei, am văzut aceleași veverițe, cu aceleași gesturi, cu același tip de salt și cu sufletul meu bucurîndu-se că le vede. Și m-am gîndit că toate veverițele sînt în lume la fel...

Și am scris acolo, fără să fie premeditat: sînt la fel, ne bucurăm privindu-le dar nici unul dintre noi nu ar vrea să fie nuca sau aluna spartă între dinții lor...

Nu mi-am dat seama că am încheiat povestea Maxilarului inferior, cu acest minuscul maxilar care toacă toate și, de fapt, scriind aceste cărți, în care e o poveste individuală,
Am învățat să mă întorc la lucruri foarte simple și să citesc, de pildă, în acest căpșor de veveriță care mestecă atît de rapid totul, ceea ce se întîmplă la nivelul macro-istoriei.

este povestea mea, povestea părinților mei, povestea multor oameni simplii, dar și povestea unor generali, povestea unor crime, povestea luptei anticomuniste așa cum s-a petrecut în România - aceea reală nu aceea retoric declarată - am învățat să mă întorc la lucruri foarte simple...

Să citesc, de pildă, în acest căpșor de veveriță care mestecă atît de rapid totul, ceea ce se întîmplă la nivelul macro-istoriei. Să văd cum evenimentele ne toacă, să-mi dau seama că trebuie să le privim cu o anumită umilință dar și pregătiți...

Am dat titlul Scara Leilor, volumului care continuă Maxilarul inferior pentru că mai impresionant este palatul vecin cumva cu palatul Livadia; aici a stat delegația engleză. Scara monumentală care duce la palatul fostului guvernator al Rusiei, are la intrare, cînd urci primele trepte, o pereche de lei care dorm, așa, confortabil, cu capul pe labe, iar sus sînt niște lei care s-au ridicat pe labele din față, au coloana extrem de încordată, sînt niște lei care veghează, care se uită complice unul la celălalt și pregătesc ceva.

Mi-am dat seama că atunci cînd scriu există momente de acalmie în care poate nu sînt atentă și trăiesc în confortul fericirii de-a scrie. La un moment dat ceva te trezește și ajungi să fi la pîndă, să pîndești documentul, o informație, o poveste pe care o auzi și să urmărești o țintă....

Cred că în relația noastră cu adevărul așa cum ni-l închipuim, poate reușim să-l construim, în relația noastră cu documentele, cu oamenii, cele două stări sînt întotdeuna împreună, și una dintre ele face un pas, sau mai mulți, în față la un moment dat. M-a interesat în ambele cărți, ca vorbind despre mine, nu atît de mult cît o să vorbesc în alte volume, să mă descoper mai întîi pe mine prin ceilalți.

În pofida credinței că memorialistica, jurnalul, sînt destinate unui text la persoana întîi, eu am încercat să scriu unul la persoana întîi dar în care să îi las să vorbească pe ceilalți. Și aici niciodată nu m-am pus în poziția unui istoric - nu pot să-mi revendic un asemenea profesionalism - dar am încercat ca din punct de vedere omenesc să dăruiesc - dacă vrei poetic - istoria așa cum am perceput-o eu, pentru că am descoperit într-un vechi adagio al lui Rimbaud, un vizionar, această sintagmă care îmi place enorm și pe care vreau să o amintesc egolatrilor și narcisiștilor și obositorilor oameni care trăiesc ca și cum ar fi pe soclu, ca niște statui, să amintesc simplele cuvinte ale lui Rimbaud: „Je est un autre” („Eu este altcineva”).

In cazul Moldovei despre care vorbeam, a Basarabiei,
Românii de dincoace de Prut privesc propria lor identitate la un moment dat decupînd-o de ceea ce se petrece dincolo și judecîndu-i pe ceilalți... Așa cum și ceilalți, de dincolo, nu realizează că identitatea lor se circumscrie mai bine dacă descoperi diferența

românii de dincoace de Prut privesc propria lor identitate la un moment dat decupînd-o de ceea ce se petrece dincolo și judecîndu-i pe ceilalți; sau imaginîndu-și apocalipse sau, iluzoriu, utopii, ale unei unificări reale sau posibile... Dar niciodată nu se gîndesc că ei ar trebui să fie într-un fel și ceilalți de dincolo.

Așa cum și ceilalți, de dincolo, nu realizează că identitatea lor se circumscrie mai bine dacă descoperi diferența: ce s-a pierdut, ce are, poate, celălalt în plus ca experiență...

Am niște amintiri extraordinare ale unor călătorii lungi și făcute niciodată ca turist. De pildă, o amintire a comunismului în Moldova, cînd eram adolescentă, în care opulența unor CAP-uri, sovhozuri cum se numeau acolo, și aroganța pe care oamenii o acumulează atunci cînd au puterea în mîini sub orice formă, se manifesta printr-o aruncare, prăvălire aș putea să o numesc, a harbujilor, a lubenițelor, - era o recoltă extrem de bogată -, în apă, în fluviu... Și spargerea brutală, violentă însoțită de hohote de rîs a unor oameni mari care băuseră poate, mai mult sau mai puțin, puterea asta demonstrată prin distrugerea unei recolte, țin minte că m-a șocat enorm.

Gestul ăsta l-am regăsit - noi spargem cuvinte, texte care
Noi spargem cuvinte, texte care sînt false, documente, instituții care au funcționat, chiar ne comportăm la fel față de monarhie, ca și cum ar fi niște pepeni din aceștia, o recoltă bogată, pe care putem să o distrugem, să o aruncăm, fără nici măcar să o fi gustat.

sînt false, documente, instituții care au funcționat, chiar ne comportăm la fel față de monarhie, de istoria ei, ca și cum ar fi niște pepeni din aceștia uriași, o recoltă bogată, pe care putem să o distrugem, să o aruncăm, fără nici măcar să o fi gustat. Pentru că pepenii ăștia erau rupți din vrej și aruncați...

Am pus totdeuna în aceste cărți și cred că de aici a venit succesul lor la public, această condiție umană în relație cu gesturi, povești, întîmplări extrem de simple în care poți să înveți mai mult - eu știu -, despre o bătălie, despre sorții unor schimbări în istorie teribile.

M-a impresionat de pildă faptul că oameni simpli au avut consecvență și dincolo și dincoace de Prut vis-a-vis de o alianță a românilor pe care n-au considerat-o corectă cu Hitler, chit că veșnic li s-a aruncat în față ideea că așa se salvează Basarabia sau că așa se salvează Ardealul și care au simțit că așa cum un țăran nu trebuie să treacă cu coarnele plugului pe teritoriul celuilalt, sau cum o broască - așa cum e în fabula lui La Fontaine -, nu trebuie să se viseze elefantul, nici românii nu aveau ce să caute dincolo de Nistru.”

Europa Liberă: Mulțumesc, Doina Uricariu.

*Doina Uricariu, Maxilarul inferior, I-II, Editura Polirom, Iași, 2010, 405+399 pp.; idem, Scara Leilor, I-II, Editura Polirom, Iași, 2011, 824 p. [Colecția Ego-Grafii].
XS
SM
MD
LG