Linkuri accesibilitate

Destinul unui partid istoric devenit aproape istorie.


În ziua în care preşedintele de onoare al Partidului Naţional Țărănesc Creştin Democrat părăsea această lume şi intra, cum s-a spus, în istorie, la poarta partidului, în cele două vitrine amplasate de-o parte şi de alta a intrării, se aflau două portrete la dreapta, de partea morţilor, ale lui Corneliu Coposu şi Ion Diaconescu, şi alte patru, la stânga, de partea viilor, ale preşedinţilor care au încercat să intre, de-a lungul ultimului deceniu, sub pălăria prea mare lăsată lor ca moştenire. La fel şi în curtea partidului, unde cei vii schimbau ghionţi peste trupul defunctului, iar aripile disidente fâlfâiau în neştire, desperecheate.

Sinteza săptămânii româneşti



Unul dintre preşedinţi stătea în faţa sediului, să ecraneze camerele televiziunilor şi să recepţioneze coroanele de flori, transformând priveghiul în sărbătoare personală, alt preşedinte stătea posac, numărându-şi susţinătorii şi primindu-le omagiile cu o scuturătură de cap. Al treilea, cel legitim, după cum spuneau unii care se îngrămădeau să-i strângă mâna, se prefăcea că nu-i vede pe ceilalţi doi, ţinând sus o coroană mare pe ale cărei aripi de hârtie îşi caligrafiase regretele eterne. Al patrulea a fost invizibil, dar cu siguranţă era ocupat şi el cu binele partidului. Peste toţi navigarea prin apele tulburi ale politicii a lăsat straturi groase de aluviuni prin care ne e tot mai greu să vedem ce ar putea da coerenţă şi suflet unui partid pentru care viaţa şi sacrificiile a două personalităţi cum au fost Corneliu Coposu şi Ion Diaconescu au fost inutile. Şi această întrebare este valabilă, desigur, pentru întreaga ţară.

Nu le-a fost greu ţărăniştilor să capete atâtea capete şi să piardă creierul care să-i organizeze şi să le dea un destin, după moartea lui Corneliu Coposu, în 1995. Acesta a avut suficientă charismă să câştige postum alegerile parlamentare şi prezidenţiale din anul următor, dar s-a văzut că nu e suficient să câştigi lupta electorală, mai greu e să cureţi, după aceea, câmpul de luptă. Anii următori au fost o luptă dintre propria incompetenţă a oamenilor partidului şi implanturile toxice lăsate în structurile statului de guvernele neocomuniste de după 1989. Deşi întemeiat pe memoria de lungă durată a lagărelor comuniste, partidului îi lipsea memoria scurtă a infiltraţilor securişti şi a activiştilor comunişti care-i îngroşaseră rândurile. De aceea, orice încercare de a demantela comunismul rezidual a eşuat. Chiar şi-aşa, a reuşit să voteze legea „Ticu” pentru înfiinţarea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, până azi, singura măsură concretă de condamnare publică a comunismului.

Poza de familie a PNŢCD s-a voalat chiar în ajunul alegerilor din 2000, când încă mai paria pe un rest de simpatie publică. Atunci s-a aliat cu câteva partide reziduale, unele conduse chiar de dezertori speriaţi de abisul anonimatului, făcând un fatal plonjon politic care l-a zdrobit de pragul electoral. Până atunci, fusese partidul care dusese greul guvernării dând o orientare occidentală şi o faţă umană sălbaticului capitalism de stat, instaurat pe vremea lui Nicolae Văcăroiu şi Adrian Năstase. Partidul lui Ion Diaconescu a primit câteva lovituri fatale de la cei pe care nu i-a lăsat să moară, mai precis din partea partidului democrat care vegeta pe-atunci sub conducerea lui Petre Roman şi sub influenţa tot mai mare a lui Traian Băsescu. Şantajat cu dezmebrarea unui guvern oricum cu mari dizabilităţi, a acceptat să renunţe la oameni-cheie şi, apoi, la controlul executivului în favoarea lui Radu Vasile, considerat un om al dialogului pentru că se întâlnea seara cu Traian Băsescu să pună ţara la cale şi să comploteze împotriva guvernului Ciorbea. Un prim-ministru care s-a legat de fotoliu cu lanţul pe când preşedintele Emil Constantinescu, Ion Diaconescu, care era preşedintele al partidului şi al Camerei Deputaţilor, şi secunzii săi au încercat din răspunteri să-l evacueze din guvern. În cele din urmă, părăsit şi de secretare, a trebuit să rupă lanţurile, nu înainte de a rechiziţiona un superb ficus pe care-l avea în birou. A fost o criză constituţională născută din inconsistenţa principalului partid guvernamental care risipise charisma lui Corneliu Coposu pe alianţe şi complicităţi de doi bani. Mai apoi, asocierea oneroasă dintre Casa de Economii şi Consemnaţiuni, condusă de un ţărănist, şi Fondul Naţional de Investiţii, chiar în pragul prăbuşirii acestuia, a fost cea mai bună publicitate electorală negativă posibilă.

Cumsecădenia lui Ion Diaconescu i-a fost fatală în jungla politică, inspirând la indisciplină nu doar în propria familie unde nepoţii făceau legea, ci şi pe scena politică, ducând partidul pe culmea valului istoric care l-a abandonat, apoi, în mlaştinile anonimatului. Partidul a schimbat de atunci câţiva preşedinţi dintre care unii sunt şi azi agăţaţi de portierele carului funerar al partidului, pentru că fac audienţă.

Slabe şanse să regăsească cineva cumsecădenia şi înţelepciunea de proverb a lui Ion Diaconescu pentru a netezi asperităţile şi a rotunji colţurile mesei de dialog, să nu stea nimeni în capătul ei. Deşi se retrăsese de ani de zile, Ion Diaconescu a fost folosit ca o legitimaţie de serviciu de toate aripile partidului. Era preşedintele de onoare al tuturor disidenţilor, singurul care părea să-i mai ţină aproape şi să le dea un destin politic. Acum, după ce Ion Diaconescu a fost dus pe ultimul drum, aripile au rămas fără trup, desperecheate.
XS
SM
MD
LG