După declararea independenţei la 27 august 1991, Republica Moldova urma să fie condusă de cei care au contribuit - direct sau indirect - la desprinderea de imperiul sovietic. Parlamentul, formal organul suprem, legislativ, în stat, era alcătuit din 380 de deputaţi aleşi în februarie-martie 1990, dintre care o pătrime aparţineau Frontului Popular din Moldova, iar restul erau împărţite în mai multe fracţiuni, printre care cea mai importantă era „Viaţa satului”, care grupa foştii directori de colhozuri şi sovhozuri. Funcţia de preşedinte era deţinută de Mircea Snegur, ales de Parlament în 3 septembrie 1990, iar prim ministru, după demisia cerută de Parlament lui Mircea Druc în mai 1991, era Valeriu Muravschi.
Pentru a justifica şi cere în continuare acordarea mai multor prerogative, Snegur a optat pentru organizarea unui scrutin popular, fixat pe 8 decembrie 1991, în care să fie ales preşedintele republicii prin vot direct. Atunci Moldova nu avea o Constituţie, decât cea sovietică, amendată de mai multe ori încât să elimine moştenirile totalitarismului, printre care articolul cu privire la rolul conducător al Partidului Comunist în stat şi societate. Exista o comisie însărcinată să elaboreze noua Constituţie, dar proiectul care era aşteptat întârzia să apară pentru a fi propus dezbaterii publice.
În contextul organizării alegerilor Preşedintelui Republicii Moldova, fixate pentru 8 decembrie, a lipsei unei Constituţii noi, a unui cadru legislativ care să pună capăt normelor juridice din perioada sovietică, Frontul Popular din Moldova şi-a declarat trecerea în opoziţie faţă de Mircea Snegur şi majoritatea parlamentară, la care aderase unii transfugi, aleşi ai poporului figurând iniţia pe listele Frontului.
Printre motivele invocate de Frontul Popular din Moldova, era lipsa unei prese cu adevărat libere, persecutarea presei de partid, coalizarea lui Snegur cu forţele procomuniste din Parlament şi guvern, care urmăreau scopul privatizării averilor de stat în detrimentul oamenilor de rând şi perpetuarea dependenţei economice şi politice faţă de Moscova. Era criticată printre altele parafarea de către Snegur a tratatului de constituire a Comunităţii economice a republicilor ex-URSS, la Alma-Ata, pe 4 octombrie 1991.
Alt motiv al trecerii Frontului Popular în opoziţie era convingerea conducerii formaţiunii că Moldova trebuie să devină o republică parlamentară. Dar, aşa cum recunoşteau deschis însăşi liderii Frontului de atunci, printre care Iurie Roşca şi Mihai Taşcă, era vorba de lipsa unor şanse ca un contracandidat propriu să poată concura cu Mircea Snegur.
În declaraţia din 13 octombrie 1991 se mai făcea apel de a contramanda alegerile prezidenţiale, invocându-se situaţia dezastruoasă din economie, agravată de calamităţile naturale şi blocarea căii ferate de către separatiştii din Transnistria. Ulterior, liderii Frontului şi apoi ai PPCD vor perpetua această tactică de opoziţie permanentă şi se vor complace în această postură până când, acum câţiva ani, după ce s-au aliat cu neocomuniştii, şi-au pierdut electoratul fidel, care a aderat la un alt partid cu o agendă politică asemănătoare, dar animat de mascote diferite şi, adeseori, de tactici similare.
