Linkuri accesibilitate

După ce s-a pariat pe cutare sau cutare nume în vogă – de remarcat prezenţa lui Mircea Cărtărescu în primii douăzeci, pe locul 13, la bursa londoneză de pariuri –, decizia Academiei Suedeze de a-l în-Nobel-a pe poetul Tomas Tranströmer (n. pe 15 aprilie 1931, la Stockholm) a pus punctul pe i (sau mai degrabă două puncte pe ö!). Ceea ce înseamnă că au rămas pe dinafara – helas! unii definitiv, în virtutea vârstei înaintate – Umberto Eco, Milan Kundera, Philip Roth, Amos Oz, Ismail Kadare ş.a. (har Domnului, cel puţin Mario Vargas Llosa, „nobeliard” de vreo două decenii, s-a învrednicit de râvnitul trofeu – şi nici nu se ştie cine avea mai mult nevoie de el, scriitorul peruan sau juriul Nobel).

Aflu consultând diverse enciclopedii literare că Tomas Tranströmer e considerat cel mai important poet scandinav în viaţă, opera-i fiind tradusă în peste 30 de limbi, şi că însuşi poetul se revendică din acest spaţiu, pe cât de auster, pe atât de productiv: „Eu sunt locul/ unde creaţia îşi face treaba” (într-un interviu, acesta ţinea să precizeze: „Asemenea idei religioase apar ici colo în poemele mele din ultima vreme, văd un sens în a fi prezent, în folosirea realităţii, în a face ceva din ea”). Totodată, descopăr că românul Marin Sorescu – căruia i se zicea şi Marin Călătorete, dat fiind ubicuitatea sa planetară, doar-doar va pune mâna pe Marele Premiu (Laurenţiu Ulici îl „dădea” laureat pentru anul 2000, de unde poetul avea să se stingă în decembrie 1996) – găsea cuvinte de laudă la adresa ilustrului său confrate: „…versurile lui Tranströmer se văd. Ca prin apă. Sunt tandre balerine supradimensionate uneori, dar nu spre grotesc, ci spre subtil, dacă poate exista o supradimensionare în direcţia subtilului”. Iar acum câţiva ani, în 2003, harnica editură ieşeană Polirom scotea o antologie a lui Tomas Tranströmer, în traducerea lui Dan Shafran – pun mâna în foc că aceasta va fi reeditată urgent către Târgul de Carte „Gaudeamus” de la Bucureşti, din noiembrie curent. Scurt pe doi, nu se poate afirma că a fost premiat un cvasi-necunoscut, cu atât mai mult cu cât este greu, dacă nu de-a dreptul imposibil, să judeci poezia după traducerile acesteia, oricât de izbutite – însuşi geniul unei limbi îşi dă măsura în poezie!

Tocmai de aia şi nu mă voi da cu părerea referitor la alegerea de anul acesta a Academiei Suedeze, ci voi cita pur şi simplu un poem al proaspătului laureat, nu înainte însă de a-i aminti titlurile cărţilor – 17 dikter/ 17 poezii (1954); Den halvfärdiga himlen/ Cerul jumătate gata (1962); Klanger och spår/ Clopote şi urme (1966); Sanningsbarriären/ Bariera adevărului (1978); Det vilda torget/ Piaţa sălbatică (1983); För levande och döda/ Pentru vii şi morţi (1989); Minnena ser mig/ Amintirile se uită la mine (1993) şi Sorgegondolen/ Gondola funebră (1996) –, dar şi (selectiv) premiile anterioare – Premiul Petrarca (Germania, 1981), Premiul pentru Literatură al Consiliului Nordic şi Premiul Internaţional Neustadt (Statele Unite, 1990), Premiul Nordic al Academiei Suedeze (1991), Premiul Horst Bienek (Germania, 1992), Premiul August acordat de Uniunea Editorilor din Suedia (1996) şi Premiul "Cununa de aur" al Festivalului Internaţional de Poezie de la Struga (2003).

Şi acum, poemul promis – în traducerea lui Dan Shafran, directorul Institutului Cultural Român din Stackholm:

Allegro

Cânt Haydn după o zi neagră
şi simt căldura simplă în mâini.
Clapele vor. Ciocănele blânde bat.
Rezonanţa verde, vivace şi calmă.
Rezonanţa spune că există libertate,
că există cineva care nu plăteşte tribut împăratului.
Îmi vâr mâinile în buzunarele-mi haydniene
şi îl imit pe cel ce priveşte lumea cu seninătate.
Înalţ steagul haydnian – semn că:
"Nu ne predăm. Dar vrem pace."
Muzica este o casă de sticlă pe panta
unde pietre galopează, pietre se rostogolesc.
Şi pietrele străbat sticla,
dar fiecare geam rămâne intact.
XS
SM
MD
LG