Linkuri accesibilitate









Nu cred să existe în toată România (şi, îndrăznesc să sper – nici în Republica Moldova) literat căruia abrevierea M.R.P. să nu-i spună nimic. Marcă înregistrată, cum ar veni, semnătura M[iron] R[adu] P[araschivescu], valoroasă în sine, s-a văzut potenţată în timp graţie tuturor celor pe care scriitorul i-a susţinut dintru început, de la tinerii Marin Preda şi Geo Dumitrescu, pe care i-a remarcat înaintea altora, la generaţia lui Nichita Stănescu & Marin Sorescu. (Dacă ar mai fi trăit un deceniu, sunt sigur că până şi optzeciştii l-ar fi avut drept naş literar!) „Cu o generozitate surprinzătoare la un autor ambiţios, chinuit de sentimentul ratării, se ocupă (…) de identificarea şi susţinerea tinerelor talente. Pentru promovarea reprezentanţilor noii generaţii foloseşte orice ocazie, transformând, de exemplu, modestul supliment literar Povestea vorbei al revistei Ramuri, din Craiova, într-o adevărată instituţie a debutului, de importanţă naţională. Imaginea sa rămâne aureolată de această generozitate…” (Alex Ştefănescu, Istoria literaturii române contemporane. 1914-2000, Ed. Maşina de scris, 2005).

Ei bine, pe 2 octombrie poetul ar fi împlinit 100; totodată se fac 40 de ani de la trecerea-i în nefiinţă (2 octombrie 1911, Zimnicea – 17 februarie 1971, Bucureşti). Figură de prim-plan al vieţii culturale româneşti, helas! scindată – îmbrăţişează de la bun început cauza comunistă, pe care o slujeşte cu zel, în acelaşi timp însă ţine un jurnal secret, ce avea să apară postum în 1976 la o editură franceză, iar în România post-ceauşistă abia în 1994, sub titlul sugestiv de Jurnalul unui cobai, în care se arată nu doar dezamăgit, ci de-a dreptul dezgustat de noua orânduire –, M.R.P. rezistă ca poet mai cu seamă graţie Cântice-lor ţigăneşti, de unde se poate citi/cita orice: de la „Să spuie care-o cunoaşte/ cum era de dată-n Paşti…” sau antologicele „Şi când a sosit Salvarea/ din el mai ardea ţigarea” la cunoscutu-i Epitaf, redactat în stilul lui Anton Pann:

„Aicea s-au dus cu jale
Şi în tihnă se albesc
Oasele domniei-sale
de Miron Paraschivesc,
Ce au fost trecut pe lume
Ca să dea la toate nume.
Astăzi, una cu ţărâna,
De iubire n-are ştire
Şi un vreasc îi este mâna
Care scrie aste şire.
Când zâmbiţi, din întâmplare,
Întorcând aceste foi,
Domnişori şi domnişoare,
Va zâmbi şi el cu voi”.

(Cum ar fi, un soi de Gaudeamus igitur de dincolo de mormânt…)
Un alt poem însă dă măsura acestui mare hedonist al literelor române – contemporanii şi-l amintesc drept un adevărat homme à femmes! –, ce-şi află oricând locul într-o bibliotecă ideală o liricii noastre, şi anume:

Portretul unei adolescente

Neprihănită, fragedă fecioară,
Copil cu-un înger parcă frate geamăn,
Această frumuseţe fără seamăn
Capriciu al materiei e doară?

Pe ce podoabe va să schimbe, oare,
Întreaga-i strălucire pieritoare?

Dar în făptura ne-mplinitei fete
Atâtea oarbe modulări secrete,
Ca arabescuri dintr-un ochi de apă
Deschid în lobi, în nară, buză, pleoapă,
Pure arcade zilei ce-o să-nceapă;

Caliciul lor, de crin şi orhidee,
Dulci şovăiri în plasma cărnii-ncete,
Petale sunt, ce floarea le aruncă
Într-un desfrâu, ca de-al ei har o zee
Prea tânără, nepăsătoare încă.

Şi dacă M.R.P. se descifrează şi: M(a)R(e) P(oet)?!...
XS
SM
MD
LG