Linkuri accesibilitate

Jurnalul săptămînal al lui Valentin Dulce.







Luni

Suntem agitati de draga dis-de-dimineata… Diferenta de sapte ore, care desparte New York-ul de Chisinau are, își spune cuvintul: nu ne-am deprins sa dormim noaptea, cind pe malul estic al Atlanticului este inca ziua alba, inca nu stim sa ne tinem tari, cind la Chisinau e miez de zi, iar „la noi acasa”, la Brooklyn, e noapte ca noaptea si noi, de atitia ani, la aceasta ora, ne-am deprins sa vedem vise multe si frumoase.

Jurnal săptămânal cu Valentin Dulce



Oricum, trebue sa ne depasim - mergem la parintii mei, la Cornestii Unghenilor. Asa mi-ar placea mie sa zic, inca asa as vrea sa mai cred, dar de fapt vom merge, impreuna cu Radu, baiatul mai mare si cu Rodica, sotia, la mormintele celor pe care i-am crezut nemuritori. Si care s-au stins ca doua luminari singuratice, unul dupa altul, fara sa mai astepte pina cind voi ajunge eu mare om in America, pina cind imi voi pune la cale toate treburile parintesti, ca sa-mi mai amintesc si de ei si sa-i iau cu mine acolo, unde le spuneam ca m-am regasit si ca ma simt bine… Le-au fost prea slabe inimile pentru o lunga asteptare…

I-am gasit pe ambii, unul linga celalalt, sub doua movilite de pamint luturiu si crapat de seceta verii pina in adincuri. As vrea sa bag miinile printre crapaturi, sa ajung pina la ei, sa-i string la piept si sa-mi cer iertare pentru toate pacatele de fiu ratacitor.

…Imi imprastii durerea inimii printre spinii uscati, care au napadit tot cimitirul. In jur – pustiu. Tipenie de om. Nu am nici cu cine sa cinstesc un strop de vin de sufletul parintilor. Unde or fi fiind toti oamenii? Prin Americi, Italii, Spanii si Portugalii? Atunci de ce am senzatia ca au incaput cu totii printre spinii din cimitirul din dealul Cornestilor? Nu stiu! Inca NU STIU.

Marți

Am fost prin oras. Ne-am plimbat prin Gradina Publica, prin Parcul Soborului, am stat sa bem o cafea la o terasa. Bine! Avem parte de o toamna frumoasa si cu zile insorite in aceasta vacanta.

Am intilnit si niste cunostinte mai vechi, care ne-au facut sa credem ca, probabil, ne-am cam „invechit” si noi. Ce sa-i faci? Timpul. Am schimbat multe-multe vorbe, ne-au intrebat de cum ne simtim in Moldova, de impresii etc.etc. Le-am spus ca totul e OK, ca ne place, ca am fost chiar si la un spectacol montat dupa piesa unui autor - cunostinta comuna… Pe urma mai mult am ascultat. Ca sa aflam multe si marunte si despre autor, si despre piesa acestuia, si despre intreaga viata culturala de la Chisinau. INTERESANT!

Radu a tinut sa ne faca cunostinta, ori cum zic americanii, sa ne introduca prietenilor si partenerilor lui de afacere. Ne-am ales, fara exceptie, cu impresii foarte placute. Ce bine ne simtim printre cei tineri!

Seara mergem in ospetie la rude. Sunt si ei inca tineri, au copii de scoala si un million de probleme. Una dintre acestea ar fi supraaglomerarea programului instructiv in clasele, (a III-a si a IX-a) in care invata copii lor. Ni se demonstreaza aceasta dupa exemplul celui mic, care avea teme pentru acasa la romana, matematica si engleza. Ne oferim sa-l ajutam cu temele la engleza, pentru ca in scurt timp sa ne convingem ca parintii au perfecta dreptate. Volumul temelor s-a dovedit a fi exagerat de mare, incit aveam sa ne intrebam: cam citi copii va reusi sa interogheze doamna profesoara a doua zi si cam cit timp ii va ramine pentru a preda tema noua. Si cu cite si care cunostinte se vor alege copiii dupa acea ora? INTERESANT!

Miercuri

Rodica a mers cu o prietena la Manastirea Hincu, eu tot „prin tirg”. Am intrat prin magazine, m-am uitat la preturi pina mi-au aburit ochelarii, continuindu-mi „excursia”, eufemistic vorbind, putin cam derutat.

Nu-mi venea sa cred ca, potrivit anumitor date statistice despre cistigul mediu si nivelul de viata

al moldovenilor, date pe care le-am cules de pe net, cineva sa fie capabil sa procure ceva la preturile, pe care le vazusem afisate. Dar uitindu-ma la stinga, la drepta, am inteles ca… sunt prea departe de a mai intelege ceva.

La iesirea din mai toate magazinele de lux - ici o femeie, dincolo un batrin, mai dincolo un copil cu mina intinsa. Impart pomene de sufletul parintilor. Le zic pentru cine dau pe nume. Asa se spune ca e crestineste. Astept pe linga soptitul „bogdaproste” si un „Sa-l odihneasca Dumnezeu in pace”, dar… miinile celor care mi-au primit adineuri pomana se indrepta jalnic si umilitor spre alti trecatori.

Stau numai eu si gîndurile mele la o tigara si o cafea pe o terasa. Imi arunc privirea si vad pe jos o moneda. Pe de-asupra ei picioare, picioare. Nicio mina sa o ridice. Ma aplec si culeg de pe jos moneda. Erau 25 de bani. Nu 1 banut, ci tocmai 25! Un sfert de leu! Pun moneda in buzunar si nu-i simt greutatea. Dar simt o usurinta pe suflet ca am 25 banuti, pe care i-am „muncit” - m-am ridicat de pe scaun, m-am aplecat si i-am cules de printre picioarele celor multi si grabiti dupa nu stiu care alte mari bogatii.

…Nu am putut sa refuzam o invitatie a unei cunoastinte din satul Maximovca, raionul Anenii Noi, unde aveam sa ne minunam de cite le-a reusit sa faca la o familie de oameni harnici si luminosi la suflet: o biserica frumoasa, un drum proaspat asfaltat, o serie de mici intreprinderi unde sunt angajati cu serviciul majoritatea satenilor… Am acceptat ca pe o mare cinste sa stam la masa in casa lor, pentru ca sa-i cunoastem mai bine si sa-i aflam demni de toata onoarea pe care le-o acorda maximenii. Si… nu stiu de ce mi-a venit sa cred ca aceste ospitaliere gazde, de la mic la mare, simt cu talpile orice banut ratacit.

Joi

M-a chnuit pina dimineata un vis. De cum imi aparea visul - ma trezeam cu ochii la ceas. Pina la urma m-am impus sa duc acel vis pina la capat. Si se facea ca am ajuns intr-o poiana, unde ardea un rug, la flacarile caruia se perpelea ceva. Alaturi, pe o vergea asezata intre doua cracane, singera o piele de oaie proaspat jupuita. Trei insi in fracuri si cu papioane stateau in jurul rugului gesticulind muteste. Ceva mai intr-o parte, in batrin carunt, cu privire smechera, infasurat intr-o mantie rosie ridea intr-un colte. Parca mi-a străfulgerat ceva creierul, aruncindu-ma spre cei trei si strigind: Ce-ati facut mai nebunilor?! Ati belit Miorita! Si m-am trezit in hohotele de ris a batrinului cu priviri smechere. Bine ca a fost doar un vis. Ori poate nu a fost vis?

Imi amintesc ca am fost, la invitatia bunului nostru prieten Ian Raiburg, la un concert la Palatul National - Parada noutatilor musicale. Chiar eram curiosi sa ascultam si noi ceva din muzica contemporana moldoveneasca, de care ne-am cam instrainat. La parcare - zeci de masini de lux, astfel incit am ajuns la concluzia ca la New York nu intilnesti atitea chiar pe o aceiasi suprafata. Da, traieste lumea!

Concertul - bunicel. Am aflat cite-n luna despre stelele estradei de la Chisinau, inclusiv care si cind si-a cumparat masina noua, care si-a schimbat apartamentul pe o casa la sol, care si-a dus odrasla la scoala in clasa intii… Am asteptat sa ni se spuna si ca, uitati-va! cutare interpret a muncit cite 16 ore pe zi, ca sa va uimeasca prin talentul si maiestria sa, dar nu s-a vorbit nimic in acest sens. Ceea ce se si resimtea.

Vineri

De cit timp tot locuim la New York, am primit in vizita mai multi conationali de-ai nostri, pe unii chiar ajutindu-i la inceputul biografiei lor de emigrant sa-si gaseasca poteca deloc usoara prin viata americana. Unii au ramas, altii au revenit… Acum s-au vazut obligati sa ne aiba oaspeti si sa ne uimeasca. Ne-au avut, ne-au uimit…

Sîmbătă

A fost o zi deosebita - am mers la „mosia noastra”. Vorba e ca, acum citva timp, auzisem ca va fi scos la licitatie o parte din terenul agricol detinut cindva de stramosii Rodicai, adica parte din mosia stramoseasca a neamului oglindestilor la Mereni. Ne-am gindit ca nu ar fi bine sa instrainam ceea ce a pus pe picioare si a tinut un neam pe parcursul a chiar citorva sute de ani si… cerusem sfatul copiilor. Ei, la rindul lor s-au interesat de ce se poate de facut si trei verisori, in rezultatul licitatiei, au cumparat lotul asa-zis de la Perciun.

Asa ca am mers sa ne vedem „mosia”, care ni s-a deschis cu o nemaipomenita priveliste de loc virgin, cutreierat doar de opincile bacilor si copitele ovinelor. Am dat peste copaci mari, scorburosi, de nu i-am putut imbratisa toti citi eram, am gustat pomusoare de tot felul din tufarii cu care sunt impinzite dealurile, am mingiiat papura baltilor, am gasit un copac de gutui rodit de parca ne astepta anume pe noi cu facliile aprinse… Ne-am tolanit prin iarba si mic, si mare si ne-a fost bine. Chiar daca mai scuturam cite o lacrima, iesita si ea sa se bucure de ce simteau inimile.

In drum spre sat am trecut pe la prisaca lui nenea Tudor Ciobanu, un cumatru si un bun prieten al parintilor, sa vedem de ne mai tine minte. Are 82 de ani, dar nu ne-a uitat, ne-a recunoscut din prima. Si s-a bucurat, si ne-a servit cu miere de albine si cu bauturi preparate pe ierburi si rodul stupilor. Am stat pina s-a facut noapte-noapte.

Pina cind la New York nu s-a facut ziua alba, ca sa ne telefoneze Luminita sa ne intrebe ce mai facem si… cind ne intoarcem ACASA.

Atmosfera, probabil, ori poate ce mai consumasem cu nenea Tudor m-a facut sa intreb: „Acasa?! Care casa?” Nu pot sa inteleg. INCA NU POT.

*Născut la 10 octombrie 1957 in satul Cornesti, Ungheni. A absolvit Universitatea de Stat din Moldova, jurnalistica. A activat la ziarul „Tinerimea Moldovei”, „Curierul de seara”, la Agentia de stiri „Moldpress”. A fost purtător de cuvînt la Ministerul Securitatii Nationale și sef al serviciului de presa; Ambasada R. Moldova in Federatia Rusa, secretar II; din anul 2000 - rezident permanent al SUA (dupa acordarea statutului de „azil politic”); autor al mai multor texte scrise pentru melodiile semnate de compozitorul Ian Raiburg. Casatorit. Doi copii - Radu si Luminita.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG