Finlandezii de la Nokia au anunţat că pleacă şi lasă în urmă frigul lor polar. Este o pierdere pe care niciun politician n-o mai poate minimaliza şi nici chiar specialiştii guvernului care se joacă mereu cu zerourile prin praful economiei. Nokia a făcut investiţii de 80 de milioane de euro şi urmau altele în infrastructură şi în transferul de tehnologie, plătea sub formă de impozite şi taxe vreo 200 de milioane anual, la o cifră de afaceri de peste două miliarde de euro.
Lasă în urmă nu doar o gaură în statistici, ci şi o gaură neagră în economie pe unde se scurg încrederea, investiţiile şi companiile străine cu totul. Hotărârea finlandezilor, luată zice-se încă din februarie, este de neclintit - şi în domeniul forţei de muncă, lumina vine de la Răsărit. Iar autorităţile locale admit că ar fi putut fi gazde mai bune. Îşi asumaseră, se pare, nişte angajamente pe care nu le-au putut onora.
Ar fi trebuit să mai petecească un drum, să mai tragă o reţea de canalizare, să pregătească terenul în calea altor producători pentru industria din amonte de Nokia, cea care fabrica subansamble şi echipamentul high-tech. Aşadar, finlandezii au decis să migreze în est unde totul este mai mic şi mai ieftin. Piaţa muncii şi cea economică sunt în schimb tot mai mari, concentrând un sfert din omenire, iar Nokia vrea o parte din ea. În România se simţeau prinşi de cătuşele crizei.
Nokia din România moare cu zile. Nu cu mult timp în urmă, adică acum trei ani, fabrica de la Bochum era pustiită şi totul, de la administraţie la tehnologie, era strămutat în România. Aici fabrica s-a îmbolnăvit de progeria, îmbătrânind prematur. Nici nu a mai apucat să facă roade.
Au fost invocate clauze secrete din contract, vremurile de criză, incompetenţa managerilor generali care nu au văzut că timpul celularelor s-a scurt, dar e de crezut că fabrica a fost sufocată şi de proste năravuri economice care s-au vădit încă de pe vremea cascadoriilor cadastrale, înainte de a se ridica praful în curtea şantierului de la Jucu, acum patru-cinci ani. Pe undeva, prin arhive încă mai gestează dosare penale cu autori necunoscuţi dar bine plasaţi în administraţia locală, care au pus ghiulele la picioarele virtualilor investitori în regiune.
Prin gura reprezentanţilor Nokia vorbeau ca nişte ventrilogi perfecţi specialiştii agenţiei de rating Moody's care au reevaluat riscul României de incapacitate de plată în următorii cinci ani la aproape nouă procente. Zilele trecute, acest risc a crescut dincolo de graniţele insolvenţei europene stabilite de, să zicem, Spania şi ne-a apropiat de atmosfera economică a Angolei şi a Vietnamului.
Abia începută, povestea de succes a României riscă să se termine, bolnavă tot de progeria. Motoarele care se aud nu se ambalează pentru economie, ci pentru evacuare. Lista transnaţionalelor relocate creşte într-un an, cât altele în zece. După ce a auzit ştirea cu Nokia, preşedintele Băsescu a oftat. Aşadar a început să se întâmple, a spus el, părând că aştepta vestea doar că nu ştia când şi cum să o primească.
Retragerea investitorilor strategici a început prin 2009. Desigur, piaţa investiţiilor este dinamică şi nu putem şti dacă oamenii cu bani nu vor reveni sub o altă formă, explorând noi căi de colaborare. Un lucru e sigur: cine încearcă să disocieze slabele performanţe economice de notele proaste la reforma justiţiei şi la lupta împotriva corupţiei sau de faptul că standardele zonei Schengen ne sunt încă străine, se îmbată cu apă rece. Iar dacă în răsuflarea partenerilor de partid şi de stat se simt aburii etilici ai corupţiei, nu va mai avea nimeni încredere în integritatea lor.
Această retragere forţată nu face decât să pună în evidenţă economia la firul ierbii, cel prins de gheţurile crizei. Sute de mii de întreprinderi mici şi mijlocii autohtone sau cu capital străin au dat faliment în România ultimilor ani. Poate că n-or fi investitori strategici, dar ţin de foame bugetofagelor şi reduc anemia unei economii cu surse şi resurse tot mai limitate. Cu toate acestea, i-a ofilit respiraţia otrăvitoare a birocraţiei locale, războiul dus de finanţele publice cu cetăţenii, bătaia pe fondurile europene adjudecate de premianţii partidelor la putere.
Chiar dacă funcţionarii guvernamentali cred şi spun că oamenii îşi extrag pâinea din subteranele economiei, deci nu trebuie să se plângă pentru că sunt parte a corupţiei generalizate, realitatea este că dezvoltarea şi creşterea economiei au depins, în cea mai mare măsură, de investiţiile străine care şi-au repatriat, nu odată, capitalul investit. Guvernul Boc nu şi-a stors creierul mic să găsească un plan de salvare pentru întreprinderile mici şi mijlocii cu capital privat. Şi-a salvat doar clienţii, transformând (prin ordonanţe, favoruri, licitaţii trucate sau lipsă, comenzi de stat cu dedicaţie) mediul concurenţial şi finanţările într-o caricatură a economiei de piaţă.
Am rămas cu mari investiţii, providenţiale desigur, dar care, dacă se surpă, îngroapă, în mare măsură, piaţa muncii, lăsând tot mai vizibil orizontul insolvenţei economice. Fără un acoperiş deasupra capului, suntem nevoiţi cu toţii să suportăm gerul arctic al unei economii cu grad de creştere zero absolut.
