Linkuri accesibilitate

Kurt Sanderling: „In RDG, cînd nu erai dorit, era posibil să te retragi într-o baracă și să continui să trăiești. Așa ceva nu era posibil în Uniunea Sovietică. Acolo trebuia să urli cu lupii...”



Întîmplarea, desigur, a făcut ca anul 1912 să fie anul nașterii unui mănunchi de dirijori excepționali ai secolului trecut, viața fiecăruia din ei ilustrînd în felul său istoria agitată și raporturile dintre cultură și politică ale veacului al XX-lea. Ultimul dintre ei, Kurt Sanderling, s-a stins din viață duminică la Berlin. Ceilalți, într-o enumerare alfabetică, Sergiu Celibidache, Erich Leinsdorf, Ferdinand Leitner, Georg Solti și Günter Wand au părăsit pe rînd această lume, în ultimii 15 ani, dar, poate, viața nici unuia nu a fost atît de dependentă de istorie, ca aceea a lui Sanderling.

In amintirea unui mare dirijor.


Un articol omagial, publicat duminică de un cotidian berlinez pe site-ul său pe Internet rezuma istoria lui Kurt Sanderling, a cărui viață s-a scurs sub cinci întruchipări ale Germaniei - cea a imperiului, cea a republicii de la Weimar, a național-socialismului, a republicii post-belice comuniste și a republicii federale - cu un interludiu îndelungat sub regimul stalinist și apoi post-stalinist al lui Hrușciov. Nu este de mirare că spre sfîrșitul periplului său, Sanderling obișnuia să spună că, în fine, se bucură să-și „trăiască viața așa cum vrea, nu așa cum trebuie”.

Născut într-o familie de evrei germani, la 19 septembrie 1912, în Arys, oraș-garnizoană, în epocă în Prusia orientală, primind în casă o educație muzicală, Kurt Sanderling se muta în 1928 la Berlin, descoperindu-și afinitățile cu marii clasici, Beethoven, Brahms și Bruckner, și aversiunea față de muzica atonală despre care spunea provocator: „arătați-mi măcar o piesă de muzică dodecafonică exprimînd în mod adecvat iubirea”.

Fără studii muzicale oficiale, Sanderling obținea la începutul anilor ’30 un angajament în calitate de corepetitor la Opera din Berlin și viața îi era marcată de marii dirijori ai timpului: Wilhelm Furtwängler, Otto Klemperer, Bruno Walter și Leo Blech. Retrospectiv avea să spună despre Klemperer, cel mai angajat politic dintre ei, că l-a influențat cel mai mult.

Persecuțiile antisemite naziste și interdicția de a mai dirija îl determinau, în 1935, în timpul unei vacanțe în Dolomiți să ceară ajutorul familiei și, grație unui unchi, inginer cercetător la Moscova, alegea, fără vreo apropiere a priori ideologică, calea refugiului în Uniunea Sovietică. Cum notează biografii săi, avea să rămînă acolo 24 de ani, după încetățenirea sa, ajuns spre sfîrșitul anilor ’50 un cvasi-prizonier, dar supraviețuind epurărilor staliniste.



Parcursul artistic în Rusia i-a fost marcat de întîlnirea cu dirijorul Nikolai Anosov, debutul în 1936 dirijînd „Răpirea din serai” a lui Mozart, o perioadă petrecută ca asistent al dirijorului Orchestrei Radio din Moscova, activitatea de dirijor șef la Harkov în Ucraina, în 1939, refugiul și disperarea pînă la gîndul sinuciderii la Alma Ata la începutul războiului și, moment decisiv, întîlnirea cu Evgeny Mravinsky, la Novosibirsk, cu care avea să împartă apoi dirijoratul Filarmonicii din Leningrad timp de 20 de ani.

Tînjind să revină în Germania, dar reținut mereu în Uniunea Sovietică, reușea să se repatrieze abia în 1960, în plin război rece, urmare a unei înțelegeri între Ulbricht și Hrușciov. Șeful statului est-german era în căutarea unei personalități pe care să o contrapună lui Herbert von Karajan și Filarmonicii din Berlin, în competiția sa ideologică și culturală cu Germania de Vest.

Fără să se implice politic, deși simpatizînd cu ideea socialistă, Kurt Sanderling a traversat conștient epoca stalinistă, apropiindu-se între alții de Șostakovici, a cărui muzică avea să o promoveze pînă la bătrînețe.

Întrebat într-un interviu dacă a fost la curent cu trăirile și opțiunile marelui simfonist sovietic, el răspundea: „pentru noi, contemporanii care l-am cunoscut și am lucrat cu
Dmitri Șostakovici și Kurt Sanderling

Șostakovici, nu a fost niciodată dificil să-i interpretăm opera cu sensurile ei duble. Nouă ne era foarte clar. Lui Șostakovici i-ar fi plăcut să fie un «Mussorgski sovietic». Și se întrupa într-un povestitor-cronicar, de exemplu în simfoniile a 11-a și a 12-a. La fel în cea de-a cincea, cu așa numitul ei «triumf» în final. Noi am înțeles ce spunea; și nu era de loc «triumful» celor la putere. Nu era nevoie de explicații suplimentare.”

Departe de a se prezenta vreodată ca un erou, mereu cumva menținîndu-se în umbră, Kurt Sanderling mărturisea că inițiativa de a-l dirija pe Șostakovici în 1949, un an după teribila condamnare a compozitorilor acuzați de formalism și deviere de la așa-zisele comandamente staliniste, nu i-a aparținut. Autoritățile l-au ales vrînd să evite să se dea amploare evenimentului grație prezenței unuia din marii dirijori ruși ai vremii, Mravinsky, Ivanov sau Rahlin. Dar, amintea el, după concert cei prezenți au făcut un soi de demonstrație, într-o atmosferă greu de imaginat sub regimul stalinist, în favoarea lui Șostakovici.


Reîntors în Germania a dirijat și a adus la o calitate excepțională Orchestra simfonică de la Berlin, a condus timp de cîțiva ani Orchestra Staatskapelle de la Dresda (1964-1967) și si-a creat un excepțional renume de mare dirijor, ce avea să fie confirmat după 1989 de numeroasele invitații și apariții de succes în Occident.

S-a simțit liber în Germania răsăriteană, îl întreba într-un pasionant interviu un cunoscut realizator de emisiuni, Günter Gaus. Kurt Sanderling răspundea că s-a bucurat de o libertate considerabilă, de mult mai multă libertate decît în Uniunea Sovietică, rezumînd apoi situația, instructiv: „In Uniunea Sovietică era imposibil să nu ovaționezi. In Republica Democrată Germană, atunci cînd nu erai dorit, era posibil să te retragi într-o baracă, la adăpost iarna și să continui să trăiești. Așa ceva nu era posibil în Uniunea Sovietică. Acolo trebuia să urli cu lupii...”
XS
SM
MD
LG