Linkuri accesibilitate










Euro și-a văzut de cîteva ori sfîrșitul cu ochii în ultimele și și-l va mai vedea de cîteva ori, în următoarele luni. Într-un fel sau altul, declarat sau nedeclarat, euro și zona euro nu mai sînt totuna cu proiectul inițial. Euro-totemul protejat de sacralitatea construcției europene a dispărut. În locul lui, a apărut lupta clasică pentru supraviețuire a unei monede asediată de criză economică și inerție politică. Fie că va dispărea, fie că va fi defalcat pe două paliere de valoare diferită - unul pentru Nord, altul pentru Sud - fie că va redeveni contemporan cu drahma, peseta, lira sau marca germană, moenda euro e, deja, egală cu povestea propriei crize.

Explicația acestui impas istoric pare să țină de ciocnirile înseriate și echivalente care opun campionii fiscalității și ai monetarismului, Nordul și Sudul, Germania și Grecia. Dezbaterea teoretică de la căpătîiul euro e intersantă. Dar numai pentru economiști și alți amatori de supremație ideologică. Pentru toți acești autori de doctrine, studii și articole, problema principală a Europei la acest sfîrșit de epocă și instituții e rețeta, prioritatea dogmatică asupra priorității dogmatice adverse.

Jurgen Stark, stîlp al fiscalității stricte, de de bună creștere germană și-a dat, de curînd, demisia din consiliul de conducere al băncii Centrale Europene. Stark e partizanul necondiționat al chingii fiscale care trebuie să aducă toate statele zonei euro într-un mini-stat financiar, reglat de aceleași reguli, supus acelorași limite și condus de același centru.

Gestul lui Stark a fost citit ca refuz de aliniere la politica Băncii Centrale Europene și, mai departe, ca limită a răbdării politice germane în fața cererilor de asumare a proiectului european. Normal, gestul lui Stark a aruncat piețele în aer. Însă disputa nu rezolvă mare lucru și semnalează, în sfîrșit, apariția unei viziuni europene unitare asupra Europei. Singurul proces în mișcare e miopia multiplă din care se hrănește fiecare zi criză și fiecare minut mai de viață mai puțin pentru proiectul european.

În spatele enormei dispute teoretice se află, pur și simplu, realitatea electorală și politică a zilei de mîine sau de anul viitor. Germania politică își imaginează, pe bună dreptate, că alegătorii vor refuza să preia și să subvenționeze Grecia, Italia, Spania, Portugalia, nu o dată ci ori de cîte ori statele problemă vor ajunge în pragul problemei irezolvabile. Judecata e corectă. Și incompletă.

Ce nu spune, încă, nimeni e că impasul care e pe cale să conducă la răscoala electoratelor e provocat de distanța insuprotabilă între realitate și proiect. De distanța între pretențiile proiectului european și realitata locală europeană. Germania se bate, practic, cu suprapunerea acestor două noțiuni. Cu alte cuvinte, ne aflăm în momentul binecunoscut clientului care dă mînă liberă colegilor să comande și constată, la sfîrșit, cu nota de plată în față, că e singurul care are portofelul la el. Încrederea necondiționată în solvabilitatea generală nu e o bună bază de plecare spre mese festive și cu atît mai puțin spre Uniuni care urmează să reformuleze destinul Europei. Grecia sau Iralnda sau, mîine, Belgia pot fi declarate solemn apte de euro și superperfromanță finaciară dar asta pînă la primul test.

În fond, nu era nevoie de un detur de 60 de ani pentru a afla că Germania e inevitabil singura putere continentală viabilă economic pe termen lung. Știam asta, de la bun început. Dacă prețul pentru această curioasă reluare de cunoștințe era doar stabilitatea militară a Europei, atunci totul era bine danke-merci. Lucrurile n-au stat așa. Reintegrarea pacifică a Germaniei a fost confundată cu dezarmarea monetară și comericală a Europei în ansamblu. Nici asta n-ar fi fost prea mult dar pretenția iluzorie care a transformat fiecare țară europeană într-o Germanie potențială a pus capac bunului simță și a luat capacul de pe turbina cu accidente.

Sudul european a înțeles să profite de euro exact în măsura în care fiecare din statrele Sudului a fost declarat gospodar de sorginte germană și exact în măsura în care Germania însăși a înțeles să profite de piețele Sudului. Această dublă aberație se întoarce acum, în poala Germaniei care trebuie să plătească atît pentru a-și proteja băncile ples depunătorii, cît și pentru a salva proiectul european. Acesta e punctul în care se întîlnesc realitățile naționale și pretențiile proiectului european. Blocat între ele, euro nu mai poate trăi decît în postură simbolică. Paradoxal, euro e, în acest caz, secundar, pentru că adevărata victimă a contradicțiilor europene nu va fi moneda ci veridicitatea Uniunii Europene.

Astfel, efortul defensiv necesar pentru evitarea falimentului grec și pentru salvarea monedei euro împinge de pe acum la o regrupare care minimalizează pînă la excludere statele din afara zonei euro, statele admise în 2004 și 2007 sau, mai clar, Estul Europei. Fără ele, Uniunea europeană devine un club franco-german plus sateliții agreați.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG