Linkuri accesibilitate


Înțeleg prin conștiință publică, tot ce e scris și spus cu autoritate academică și mediatică, pentru a da părerea timpurilor noastre asupra trecutului. Acest cor cu nenumărate voci multiplicate de neumărate camere de ecou a întîmpinat a zecea aniversare a zilei de 11 septembrie cu un ocean de platitudini, recomandări și procedee fixe. Direcția principală a acestui asalt subtil și ipocrit e deplasarea colectivă spre resemnare. Cu cîteva excepții rarisime, datorate lui Jonathan Sacks și George Friedman, analiza istorică și filozofică, de regulă mult mai pătrunzătoare decît covorul de clișee media, a părut ea însăși amorțită într-o resemnare care seamînă prea mult cu abandonul. Rezultatul nu e atît deruta, cît domesticirea oricărei porniri spre gîndire, luciditate și sens. Recomandarea de bază coborîtă de vocile media și academice peste opinia publică e împăcarea resemnată și internalizarea șocului, în numele unui pietism curpinzător și plat. Operația echivalează cu o enormă ședință de terapie în masă și coincide semnificativ cu obligația curativă care înghite aproape orice trăire directă într-o epocă obsedată de prescripția fericirii și panicată de contactul cu adversitatea.

Refrenele care întrețin și susțin anularea existențială a zilei de 11 septembrie nu sînt desfășurate explicit. E vorba mai degrabă de o suită de întrebări și afirmații justificate și inatacabile, lansate dindărătul unor fortificații morale fără fisură. Între ele, fac figură centrală preocuparea pentru musulmanii americani și de aiurea loviți de prejudecățile generate de tragedia din 11 septembrie. Pînă la discuția asupra seriozității unei asemenea întrebări, lucrează, deja, miniclișeul introdus, din aceași suflare, de referința insistentă la „evenimentele tragice” din 11 septembrie. Cu această formulă în aparență comună și inocentă începe de fapt extracția de viață și greutate care lasă 11 septembrie la voia întîmplării. Căci o tragedie e, întotdeauna, rodul întîmplării, al arbitrarului sau al jocului crud al sorții. În această definiție, 11 septembrie nu mai are autori ci doar o uriașă listă de victime care îi include și pe cei socotiți, după o logică de acum depășită, autori ai crimei.

Următorul clișeu insidios e îndemnul la uitare, plasat cu fiecare întrebare sau remarcă în care apare termenul closure ( închidere sau împăcare - un termen împrumutat tot din vocabularul tehnic al psiho-terapiilor la modă). Toate interviurile sensibile și eseurile compasionale ating cumva nevoia de closure. Toată lumea e datoare să ajungă la closure, la acea stare în care amnesia autoimpusă conduce la retragere și inerție morală. O persoană care găsește closure devine un spectator aproape bucuros la propria dramă, un convertit care a învățat să nu reacționeze ci să includă, să accepte și să conchidă că tragedia face parte dintr-o normalitate indiscutabilă, plată și inevitabilă.

Instrumentele care pun în mișcare acest repertoriu sînt - nimic nou! – practicile rituale. Partea vizibilă a ritualisticii de serviciu sînt comemorările, ocazii a căror etichetă e prin excelență non-critică și non/confrontațională. Așa de pildă, marile adunări publice care onorează memoria celor dispăruți, cu observația că în asemenea ocazii dispăruții nu mai sînt oameni asasinați bestial de autori cunoscuți ci efigii înconjurate de dragostea familiilor și victime ale unui megaaccident tot mai asimilabil catastrofelor aviatice și feroviare. În aceeași linie, arta monumentală răsărită după 11 septembrie cultivă, înainte de toate, resemenarea funerară și nu cultivă nici o trăsătură eroică, activă și afirmativă (spre deosebire de arta monumentală care a reținut figurile și campanile celui de-al doilea război mondial). Spațiul monumental de pe locul fostelor Turnuri e intitulat, cu o exactitate involuntară, „Reflecting Absence”. Suprafețele și căderile de apă plane fac exact asta: descriu o absență afectivă complet regularizată, un soi de placiditate mută, pregătită să absoarbă orice, fără reacție și ripostă. Nimic din teroarea și violența apocaliptică ale zilei de 11 septembrie nu mai e de găsit sau de ghicit în ansamblurile comemorative dedicate unui eveniment care pare, astfel, să-și nege, din interior, însemnătatea.

Al doilea exercițiu ritual e incomparabil mai discret dar funcționează cu eficiență remarcabilă, disimulat în atitudinea corectă a abordărilor de presă și, chiar, în analize de aparentă complexitate. Fără încetare și fără excepție, abordările de presă urmăresc expresii și teme fixe care trimit spre una și aceași concluzie ideologică: 11 septembrie a fost un accident tragic, urmat de răspunsul greșit al națiunii și, mai ales, al statului american. Argumentele acestei teze sînt rareori prezentate explicit. Ele sînt înlocuite și promovate de remarci, aluzii și interogații privitoare la capacitatea americanilor de a relua firul normal al vieții, după 11 septembrie. Unde „normal” înseamnă tocmai capacitatea de a trăi ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. În aceeași serie funcționează legalismul militant, mereu alert la abuzurile și represiunea organizată de armata americană împotriva civililor și a deținuților arestați sub acuzația de terrorism. Teroriștii și grupurile teroriste dispar încă o dată, de astă dată dizolvați în rîndurile victimelor nevinovate ale militarismului american. Derulat zi și noapte, acest discurs multiplu dezvoltă conștiința vinovăției și invită la auto culpabilizarea americană sau occidentală. Funcția acestui tip de discurs calchiază mecanismele discursului religios iar practicanții lui sînt, într-adevăr, animați de fervoarea preotului și de convingerea dogmei.
XS
SM
MD
LG