Tarile europene nu sint egale in fata somajului. In virtutea ideologiei neoliberale care constituie fundamentul functionarii Uniunii Europene, somajul e de resortul fiecarei tari membre, care e libera sa aplice ce metode considera ea de cuviinta. Asa incat, in afara de a asigura dreptul la un somaj minim, tarile Uniunii legifereza cum doresc in legatura cu durata si modalitatea acordarii ajutorului de somaj, cu drepturile somerilor s.a.m.d. Asa se face ca disparitatile somajului de la o tara la alta sint uriase.
Dicţionar european: cu Dan Alexe şi Liliana Barbăroşie
Metodele de reinserare a somerilor sunt de asemenea foarte diferite. Astfel, in Anglia somerii trebuie sa declare daca beau. Guvernul britanic le-a cerut serviciilor sociale sa puna in formularul de inscriere la somaj intrebarea daca cel care vine dupa ajutor bea in mod regulat. Daca da, atunci trebuie sa urmeze o cura care sa-l faca din nou un membru apt al societatii.
Ceva similar a fost propus in Belgia, insa acestea sint cazuri exceptionale. In general, in loc sa plateasca cure de dezalcoolizare, statul plateste stagii si cursuri de formare profesionala pentru cei care vor sa caute o slujba intr-un alt domeniu decit cel in care au functionat pina in momentul somajului.
In acest moment, media europeana a depasit 10% someri din populatia activa, ceea ce reprezinta cea mai ridicata rata a somajului –la scara europeana- din ultimele doua decenii. Desigur, fiind vorba de o medie, asta inseamna ca in multe tari somajul este mult mai ridicat de 10%. Astfel, in Europa occidentala, Spania are cel mai mare somaj, care in unele regiuni depaseste 20%, de trei ori mai mult decat rata oficiala din Romania.
Cu toate disparitatile nationale, exista si drepturi europene ale somerilor. Situatia s-a schimbat foarte mult astazi fata de anii ‘80 sau chiar ‘90, cind somerii, mai peste tot, erau obligati sa ponteze periodic, altfel zis sa se prezinte in persoana la biroul de somaj, in principiu in fiecare saptamana. Astazi, legislatia europeana le da chiar dreptul somerilor sa locuiasca intr-o alta tara a Uniunii, „pentru o perioada rezonabila”, cum spun textele europene, pentru a-si cauta de lucru in acea alta tara.
In absenta unei definitii a „perioadei rezonabile”, majoritatea tarilor opereaza cu o perioada acceptata de 6 luni in care un strain la somaj – dintr-o alta tara a Uniunii - are dreptul sa locuiasca acolo in cautare de lucru. Chiar si cineva care paraseste definitiv o tara in care primeste ajutorul de somaj are dreptul sa continuie sa primeasca acel ajutor vreme de inca trei luni dupa ce a parasit tara.
-------------------------------------------------------------------------
„Învăţământul la noi lucrează în van. Nu avem o orientare profesională în şcoli, nu avem un nomenclator clar al profesiilor solicitate pe piaţa munci şi atunci de unde vreţi claritate, dacă noi nu ştim care sunt domeniile de care avem nevoie. Avem un haos educaţional de fapt. Noi ne orientăm după datele Ministerului economiei şi cele ale Ministerului muncii. Dar ei de unde iau aceste date? Fac un apel la instituţiile de stat care le dă nişte date. Dar aceste date nu vor fi exacte decît atunci cînd agenţii economici vor fi implicaţi în pregătirea specialiştilor şi nu vor vrea să cheltuiască banii în zadar.”
Statisticile confirmă fără drept de tăgadă constatările ministrului. Statul cheltuieşte anual 25 la sută din bugetul educaţiei pentru învăţământul profesional, însă doar jumătate din absolvenţii şcolilor profesionale se angajează la absolvire conform meseriei învăţate, fie din cauza salariilor mici, fie pentru că sunt respinşi de patronii nemulţumiţi de prestaţia lor. Şi asta în condiţiile unui deficit strigător la cel, spun experţii, de muncitori calificaţi. Într-o singură industrie, cea uşoară de exemplu, există în prezent un număr 15 mii de locuri vacante.
În ceea ce priveşte specialiştii cu studii superioare, situaţia este la fel de pesimistă. Doar unu din patru absolvenţi de universităţi îşi găsesc un loc de muncă la absolvire. Şi asta după ce întreţinerea şi formarea unui student în universitate costă părintele şi statul la un loc mult peste 100 de mii de lei, cu tot cu masterat.
Din faza cercului vicios fenomenul riscă să devină bulgărele de zăpadă ce declanşează avalanşa. În rândul angajatorilor s-a constituit opinia fermă că instituţiile moldoveneşti pregătesc specialişti prost calificaţi, iar în mediul muncitorilor persistă nemulţumirea că angajatorii oferă salarii demotivante. Experta în ştiinţe economice, Valentina Postolache, optează pentru implicarea, financiară şi metodologică, a angajatorilor, în pregătirea specialiştilor de care are nevoie:
„Implicarea patronilor în pregătirea profesională, în pregătirea acestor programe curriculare, în oferirea locurilor de practică, pentru că nu poţi pregăti un specialist într-un laborator care nu corespunde cerinţelor. Am văzut în Budapesta un laborator de acesta şi lucrează minunat. Adică pregătim specialişti de care are nevoie nemijlocit patronul X.”
Numai că pentru aceasta statul ar urma să le ofere întreprinderilor cu deschidere spre crearea locurilor de muncă diverse facilităţi, mai spune Valentina Postolache:
„Pentru că pe loc gol, la masă în birou nu se creează locuri de muncă. Asta costă. Să existe vacanţe fiscale pentru angajatorii care creează locuri de muncă în anul fiscal. Sau pe o perioadă oarecare să-i scutească de plăţile obligatorii în Fondul asigurărilor sociale. Ş-atunci când vor exista mai multe locuri de muncă, concurenţă, vor exista şi salarii mai bune.”
Reforma învăţământului profesional şi punerea în practică a unei strategii bine chibzuite de ghidare profesională a elevilor ar fi două sarcini de primă importanţă pentru domeniul educaţional, mai spune doctorul în economie Valentina Postolache. Şi nu în ultimul rând, ar fi nevoie de modificarea nomenclatorului de profesii:
„În special în domeniul serviciilor – de consiliere, de consultare, de îngrijire a copiilor, a bătrânilor – există un şir de profesii , bune etc. care nu se găsesc în nomenclatorul profesiilor. Adică s-ar cere o arie mai largă de specializări şi recunoaşterea acestor studii care se fac la cursuri unde primesc diferite cunoştinţe persoanele care merg la muncă atât în ţară, cât şi peste hotare.”
Odată cu apropierea de Uniunea Europeană, mai spune experta, Republica Moldova va fi obligată să-şi ajusteze politicile educaţionale nevoilor de pe piaţa muncii, pentru că în caz contrar se va pomeni în situaţia în care va trebui să angajeze bone filipineze, aşa cum se întâmplă bunăoară acum în proaspăta membră a UE, vecina din vest a RM, România:
„Spre exemplu, am văzut în Bucureşti această tendinţă – doresc să angajez bonă filipineză. De ce? Curioasă întrebare.”
Potrivit unor prognoze, spre 2020, în Republica Moldova, la fel ca în Uniunea Europeană, doar 30 la sută din cererea de pe piaţa de forţă de muncă se va adresa cadrelor cu studii superioare şi, 70 la sută, muncitorilor calificaţi. Între timp, raportul între numărul de locuri în universităţi şi şcoli profesionale în RM este exact invers.
