„O țară care nu-și respectă artiștii nu se respectă pe sine, iar dacă România de astăzi se mai bucură cât de cât de respect și recunoaștere în străinătate, acest lucru se datorează valorilor sale culturale”. Sentința îi aparține timișoreanului-vienez Ioan Holender, personalitate binecunoscută a managementului cultural internațional, timp de 22 de ani director al Operei din Viena, de mai mulți ani, între multe alte preocupări și poziții, și președinte al Festivalului Internațional George Enescu.
Cultură și politică: o rubircă săptămînală cu Victor Eskenasy
Pentru cine vrea să cunoască ineluctabila relație dintre cultură și politică, cu deosebire în plan muzical, rememorările lui Ioan Holender sînt astăzi, și vor fi probabil și în viitor, de neocolit. Ele demonstrează ceea ce un om de cultură, înzestrat cu talent, viziune, perseverență, în rezumat o mare personalitate, poate realiza, chiar într-o lume relativ ostilă, circumscrisă unor tradiții politice și culturale adesea conservatoare, cum este cea a Austriei contemporane.
Austria, amintește și reamintește Ioan Holender, i-a devenit o a doua patrie în ianuarie 1959, cînd a sosit acolo venind de la Timișoara. In urmă cu 22 de ani i s-a „oferit posibilitatea de a prelua direcțiune Operei de Stat (Staatsoper)” și „la început luptasem din răsputeri pentru a obține postul de director în condiții cît mai avantajoase pentru a putea construi durabil, dar ceea ce m-a solicitat - uneori chiar peste puterile mele - a fost înverșunarea cu care, la început, o mare parte a presei (și nu numai) a întreprins totul pentru a împiedica, respectiv pentru a schimba decizia guvernului austriac în privința numirii mele.”
Spre meritul său, „transfugul român evreu”, cum l-a calificat o parte a presei, a reușit să se impună și, mai important, cum o repetă adesea pe parcursul memoriilor, a izbutit să realizeze „schimbări radicale în interiorul și exteriorul instituției”.
Din această perspectivă, a managerului cultural de succes, Ioan
Holender este o voce cu greutate, care merită, indiscutabil, și ar trebui ascultată atunci cînd își formulează opiniile despre lumea cultural-politică românească actuală, fie ea din România, fie din R. Moldova.
„Sunt încredințat că în aceste vremuri mercantile oamenii nu pot renunța la puținele lucruri de valoare care au mai rămas, iar printre acestea se află, fără îndoială, teatrul și muzica.”
Opinii de manager într-un interviu Hotnews.ro
„Ce păcat că personalitățile politice de după ’89 au manifestat un dezinteres crescînd față de valorile culturale ale țării; altfel nu ar distruge atîtea, încetul cu încetul, prin subfinanțare și ignorare. [...] O reformă profundă și bine gîndită a întregului sistem teatral, incluzînd teatrele de operă și filarmonicile, ar fi fost de mult timp necesară. Schimbarea, respectiv rezilierea contractelor pe termen nelimitat din instituțiile artistice și înlocuirea lor cu contracte pe durată determinată, așa cum se practică în Occident, ar reprezenta o condiție fundamentală nu numai pentru asigurarea calității artistice, ci și pentru consolidarea financiară a acestor instituții”.
Și, adaugă Holender, „problema cea mai gravă și cauza
Problema cea mai gravă și cauza diletantismului muzical al operelor din România de astăzi este absența totală din conducerea acestor instituții a unor personalități competente pe plan muzical.
diletantismului muzical al operelor din România de astăzi este absența totală din conducerea acestor instituții a unor personalități competente pe plan muzical.” In lipsa unui prim-dirijor sau a unui director muzical competent, constată, realist și usturător, Ioan Holender vorbind mai ales despre teatrele din provincie „decăderea spirituală și estetică este totală.”
Holender, care a dăruit toate beneficiile marii gale de concert de la Viena ce a încheiat mandatul său de director la Staatsoper unei fundații caritabile din R. Moldova „în scopul de a ajuta trei sute de «copii ai străzii » cu un adăpost adecvat și cu o masă caldă pe zi”, își expune, pe scurt, și constatările despre viața muzicală de la Chișinău.
In esență, observă el: „Luptele politice permanente contribuie (și ele) la această stagnare și sărăcie. Speranța că alegerile din noiembrie 2010 aveau să aducă, în fine, un guvern și un președinte care să asigure relansarea economică și un alt tratament aplicat culturii s-a spulberat, din păcate, astfel încît, mă tem că, deocamdată cel puțin, fantasticele depozite de șampanie și vin de la Cricova [...] rămîn singura realizare într-adevăr semnificativă a acestei țări împinse de istorie între două lagăre. ”
Istoria, cultura și politica se împletesc ca întotdeauna iar reflecțiile cumpătate, realiste și adesea severe ale lui Ioan Holender, ajuns la o vîrstă a seninătății și înțelepciunii, sînt de citit și materie de meditat, în aceeași măsură, la București și la Chișinău.
