Linkuri accesibilitate

Reforma învățământului. Parteneriatul părinte-dascăl în programele educaționale


Punct şi de la capăt cu Vasile Botnaru şi invitata sa Cornelia Cincilei, profesor universitar, directorul Programului „Pas cu Pas Moldova”.



Obişnuim să spunem că toamna se numără bobocii, deşi, în cazul bobocilor care au mers pentru prima dată la şcoală sau la gradiniţă în urmă cu câteva zile, vremea bilanţului urmează hăt departe. Când ar fi mai potrivit să-l facem? Despre asta mi-am propus să discutăm astăzi, continuând seria de septembrie a meselor rotunde despre pilonii educaţiei. Pentru că reprezentantul Ministerului Educaţiei a avut ceva mai important de făcut decât să-şi onoreze promisiunea de a participa la această discuţie, am realizat de fapt un interviu despre sarcina pe care statul o deleagă cadrelor didactice, împuternicindu-i să îi asiste pe părinţi în misiunea lor, sacra misiune de a-şi educa copiii. Aşadar, astăzi în Studioul de la Chişinău al Europei Libere se află profesorul universitar, Cornelia Cincilei, directorul Programului „Pas cu Pas Moldova”, un O.N.G. cunoscut pentru efortul de a pune în practică standardele moderne de educaţie timpurie în instituţii din Republica Moldova.


Punct şi de la capăt. Vasile Botnaru în dialog cu Cornelia Cincilei


Europa Liberă: Doamnă Cincilei, depinde nivelul de educaţie de banii pe care îi investesc părinţii în condiţiile Republicii Moldova? Un ascultător care, să zicem, cunoaşte experienţa din străinătate ştie, probabil că Harvard-ul costă foarte scump şi moldovenii care vor să ajungă la Harvard îşi permit să ajungă acolo, trebuie să pună de o parte foarte mulţi bani. Acasă la noi, la Chişinău, există legătură între suma pe care trebuie, pot s-o investească părinţii şi rezultatul final?

Cornelia Cincilei:
„Eu cred că legătura nu este directă. Se pot face investiţii foarte mari, care nu întotdeauna sunt eficiente. Deseori am urmărit tabloul ăsta – se investeşte în perdele, se investeşte în nişte chestii de aparenţă, care sunt costisitoare, nici vorbă, dar nu au nici un efect, nu adaugă deloc la calitatea programului educaţional, care se desfăşoară în acel local.”

Europa Liberă: Dar oamenii care au pornit primele instituţii private din Chişinău, totuşi au fost bine intenţionaţi. Au vrut să fugă de şcoala sovietică, să dea o alternativă, să angajeze profesori, care să fie foarte bine plătiţi şi din cauza asta motivaţi şi financiar să facă treabă bună. Şi am avut câteva exemple, care dăduse speranţe. Sau nu?


Cornelia Cincilei: „Este adevărat că s-a vrut să se fugă de ceva care nu satisfăcea, nu corespundea cerinţelor zilei de astăzi. Remunerarea cadrelor didactice, pentru a-i menţine, desigur că a fost o intenţie bună din partea părinţilor, eventual. Selecţia pe care au făcut-o, adică intenţia, la baza acestei intenţii a fost una bună, dar nu întotdeauna părinţii ştiau ce competenţe probabil să caute la cadrele didactice pe care le-au angajat. Şi aici ajungem la întrebarea ce este calitate în programele educaţionale, de educaţie timpurie mă refer. Fiindcă prea des este considerat că calitatea în programele de educaţie timpurie este iarăşi măsurată ca şi calitatea predării la şcoală. Chiar şi acolo lucrurile de-acum se schimbă, se pare. Dar cu atât mai mult la educaţia timpurie nu poţi veni cu aceeaşi măsurătoare cu care vii la şcoală.”

Europa Liberă: Doamnă Cincilei, un părinte nu are competenţele să-şi dea seama, dacă profesorii sunt buni la primare, sau la geometrie, la algebră ş.a.m.d. Ei se uită la ce note aduc copiii, eventual unii dintre ei iau nişte diplome de onoare la olimpiadele raionale. Ăsta e criteriul de care se poate conduce. Nu toţi părinţii, sau foarte puţini dintre ei pot să-şi dea seama dacă copilul are cultură generală. Şi atunci cum e de făcut?

Cornelia Cincilei:
„Da, vedeţi, evaluările astea la care v-aţi referit Dumneavoastră, ele sunt într-adevăr nişte valori formale şi superficiale, să zic eu. Fiindcă nota deseori văzută ca acea unitate de măsură absolut obiectivă nu este ceea ce pretinde a fi. Fiindcă nota deseori vine şi ca instrument de pedeapsă pentru comportament. Dacă copilul pune prea multe întrebări, este prea curios din fire şi asta pare, de exemplu, ca ceva care întrerupe procesul de învăţământ şi nota corespunzătoare i se dă pentru acest fapt. Înseamnă că ea nu vine să măsoare cunoştinţele, competenţele, dar e un instrument de pedeapsă.”

Europa Liberă: Nota la purtare, cum a existat.

Cornelia Cincilei:
„Da, notă la purtare, exact. Sau să luăm nota, care e dată de-acum ca o etichetă – e un elev de nota nouă, e un elev de şapte, e un elev de nota şase. Deci, nu dă posibilitatea copilului să iasă chiar din acest cadru, care i-a fost prescris, circumscris de această notă. Cu atât mai mult în domeniul educaţiei timpurii nu poţi veni cu astfel de măsurare, ca să-i dai părintelui o notă – uită-te asta e copilul de nota cutare. Deseori nişte manifestări formale, care vin să le arate părinţilor că ceva a avut loc pe parcursul zilei, câte cântece a învăţat, câte poezii a învăţat, câte lucrări a modelat. Dar astea sunt nilşte produse, care iarăşi nu vorbesc despre calitatea proceselor, care au loc pe parcursul zilei în clasă. Eu îmi amintesc de un caz de-acum a devenit anecdotic, cum un laureat al Premiului Nobel, când a fost întrebat cine l-a ajutat să crească, cine l-a ajutat în devenirea lui, el a zic că ăsta a fost tatăl lui, care, când venea el de la şcoală, de la... nu ştiu dacă a umblat el la grădiniţă, îl întreba nu la ce întrebări a răspuns sau dacă ai fost tu întrebat, dar întreba: câte întrebări ai pus tu? Calitatea aceasta de a-ţi pune întrebări, de a fi curios, de a încerca să-ţi realizezi potenţialul tău creativ, iată aceasta este ce e valoare. Şi programul este determinat de personalitatea cadrului didactic. În ce măsură cadrul didactic poate să creeze acest context, în care copilul poate într-adevăr să pună întrebări, să caute răspunsuri la aceste întrebări, să găsească nişte soluţii proprii, creative. Cadrele didactice încercând să-l susţină pe copil şi să extindă curiozitatea aceasta şi procesul ăsta de descoperire a soluţiilor.”

Europa Liberă: Şi cadrele didactice sunt în stare să facă lucrul ăsta, chiar dacă atmosfera asta nu este în familie? Unde este copilul inhibat: lasă-mă în pace că am de văzut un meci de fotbal?

Cornelia Cincilei: „Anume cadrul didactic în aceste circumstanţe este acea persoană, care completează probabil lipsa unui mediu stimulativ acasă. De aceea rolul lui este foarte, foarte important. Mai ales pentru copiii care sunt lipsiţi de aceste posibilităţi acasă. Dar cadrul didactic într-adevăr nu poate să o facă de unul singur şi de aceea parteneriatul cu familia este unul absolut determinant. Toate cercetările moderne a ceea ce este calitate în educaţia timpurie, absolut toate menţionează lucrul acesta că un program de calitate poate fi doar unul în care cadrul didatic înţelege copilul, îi înţelege interesele, necesităţile, înţelege mediul cultural din care vin ei. Cultural aici e utilizat într-un sens larg. Ce constituie cultura familiei din care vine. Şi unul care încearcă să-i asigure copilului această continuitate a mediului stimulativ, când trece el din familie în grădiniţă şi apoi se întoarce iarăşi în familie. De aceea parteneriatul este un element substanţial. Şi aici iarăşi este un rol foarte important al cadrului didactic, să-i ajute pe părinţi să înţeleagă ce este valoare, ce este important. Este oare important ca copilul să se simtă bine? A propos, studiile unui cercetător din domeniu din Belgia, Liver, el menţionează doar doi parametri – starea de bine a copilului, confortul psihologic, cât de bine se simte copilul în acest program şi capacitatea lui de a se implica, de a se antrena plenar în ceea ce face el. Adică, să fie motivaţia aceasta, interesul de a face lucrurile, de a învăţa. Dar când zicem a învăţa, termenul ăsta nu etse utilizat în prezent, în special în educaţia timpurie, ca unul foarte îngust. Fiindcă se ştie, cu cât este mai mic copilul, învăţarea este mai complexă. El învaţă prin toate simţurile, el percepe lumea în complexitatea ei. Divizarea aceasta arbitrară în discipline de studiu, care are loc mult mai târziu, este cu adevărat artificială şi e atunci când capacităţile analitice ale copilului sunt bine dezvoltate şi el într-adevăr poate să se aprofundeze în mai multe domenii, să zicem.”

Europa Liberă: Tot insistaţi pe educaţia timpurie. Până la ce vârstă se întâmplă educaţia timpurie? După care înţeleg că e mai greu deja. Este vorba despre vârsta proverbului – şapte ani de-acasă?

Cornelia Cincilei:
„De fapt, definiţia de educaţie timpurie este diferită. Acum este pe larg acceptat că este de la unul până la opt ani, unii zic că e până la 10 ani. Acum în ultimii ani se vorbeşte despre importanţa vârstei de la zero la trei ani. Zero, unii chiar zic minus zero, punând accentul pe faptul că atenţia, dezvoltarea copilului şi dezvoltarea unor abilităţi chiar preverbale, sau nişte abilităţi care ţin chiar de aparatul de gândire să zicem, ele încep până la naşterea copilului. Nu în zadar se spune că mamele trebuie să vorbească cu fătul, sau sunetele pe care le aude fătul lasă o amprentă în creierul copilului. De aceea şi se vorbeşte de minus zero. Dar despre programe de educaţie, sau ceea ce ar face părinţii cu copilul mic, cu nou-născutul sunt nişte lucruri extraordinar de importante. Chiar se vorbea despre nişte ferestre ale oportunităţilor, care sunt deschise până la vârsta de trei ani foarte larg. Fiindcă până atunci se produc, în creierul copilul au loc nişte procese foarte intense, când se stabilesc legăturile sinaptice între neuroni, există un număr extraordinar de mare de neuroni care sunt acolo pentru a fi folosiţi. Şi deci părinţii trebuie să fie conştienţi de faptul că copilul mic, chiar dacă nu vorbeşte încă, este foarte deshis spre învăţare.”

Europa Liberă: Ca buretele. Prin urmare la vârsta de 12-14-17, i-am văzut acum la 1 septembrie în poze, cum sunt îmbrăcaţi şi chitiţi, atunci cadrele didactice ce fac? Rectifică, corectează ce nu s-a făcut la minus zero şi plus trei?

Cornelia Cincilei:
„Dar teoriile acestea, care zic că până la trei ani sunt nişte ferestre foarte larg deschise ale oportunităţilor, vin să zică că asta nu înseamnă că pe urmă noi nu mai învăţăm, că nu mai putem să corectăm unele greşeli. Pur şi simplu unele procese neuro-psihologice încep de-acum să se incetinească puţin. Dar este foarte important ca să fie utilizate aceste oportunităţi, fiindcă e lucru ştiut – e mai greu pe urmă să corectezi ceea ce a fost deprins greşit, învăţat greşit, decât s-o faci corect de la început.”

Europa Liberă: Revenind la prima mea întrebare, despre şansele de a obţine educaţia dorită în şcolile de elită, plătite cu bani grei, cum aţi spus Dumneavoastră – cu perdele. Şi şansele de a obţine educaţie de calitate în şcoala plătită de stat, cu bani puţini, profesori de multe ori nemotivaţi financiar. Cu profesori plecaţi în majoritatea în Italia şi Portugalia, cu cadre didactice care cumulează diferite discipline, în şcoala asta de astăzi, care în plus trece şi printr-o reformă de reorganizare foarte dureroasă, în şcoala asta ce şanse au părinţii să opţină o educaţie de calitate pentru copiii lor?


Cornelia Cincilei: „Revin iarăşi la ceea ce am zis – persoana educatorului, persoana învăţătorului este una crucială în acest sens. Fiindcă banii părinţilor investiţi în perdele am văzut şi în şcolile de masă, nu doar în şcolile de elită. Banii irosiţi aşa, pentru nişte lucruri absolut irelevante se întâmplă şi în şcolile de masă, din păcate. Am avut nu o dată ocazia să-i urmăresc pe experţii din străinătate, care veneau să ne viziteze şi care intrând în şcoli, în grădiniţe erau miraţi anume de nişte lucruri destul de scumpe pentru interiorul din clase, din grupe la grădiniţe şi în acelaş timp foarte puţine oportunităţi de activităţi pentru copii. Când vorbesc despre oportunităţi, nu mă refer doar la caiete ale elevului care sunt şi până acum promovate. Vorbesc despre materiale care le-ar permite copiilor să-şi aplice propria creativitate. Şi aici nu este necesar să fie investiţii mari. Principalul este cum poţi să redai o altă viaţă chiar unor materiale, care stau la îndemână. Cum poţi să le transformi în nişte lucruri interesante pentru copii, care să le dea posibilitatea să măsoare, să interacţioneze cu materiale de diversă natură şi care să le permită să facă propriile compoziţii din aceste lucruri, care să observe nişte fenomene de schimbare în natură, în stări utilizând nişte materiale care într-adevăr nu costă bani grei, materiale reutilizabile. În asta şi constă creativitatea cadrului didactic – în ce măsură el poate menţine curiozitatea copilului, poate dezvolta acele deprinderi, care se cer conform curriculum-ului, dar utilizând în acelaş timp şi resursele proprii, resursele din familiile de unde vin copiii, nu băneşti, dar mă refer la nişte lucruri reutilizabile.”

Europa Liberă: La rându-i, cadrul didactic este sigur că va fi apreciat atunci când va fi ingenios? Când va fi creativ şi va da rezultatele de profunzime şi nu din astea vizibile. Pentru că un inspector şcolar, care va veni şi va vedea tabla bine vopsită, perdelele proaspăt apretate s-ar putea să fie mai încântat decât dacă ar sta două ceasuri de vorbă să vadă ce-i în capul acestui cadru didactic. Ministerul la nivel de raion este suficient de, să zic aşa, progresist?

Cornelia Cincilei:
„Aţi formulat întrebarea foarte corect, fiindcă am avut foarte multe cazuri când cadrele didactice de-acum ziceau: îmi place să lucrez pe nou.”

Europa Liberă: Haideţi să spunem pe şleau: pe nou însemnând în metodologia Dumneavoastră – pas cu pas.

Cornelia Cincilei:
„Pe nou înseamnă utilizând metodologia educaţiei centrate pe copil. Asta nu ne aparţine nouă.”

Europa Liberă: Am înţeles, dar un exemplu mai relevant în Moldova nu avem, decât sistemul Dumneavoastră.

Cornelia Cincilei:
„Da, mă bucur că din 94 am avut ocazia să beneficiem de nişte formări din partea unor experţi de peste hotare şi pe urmă s-a creat deja un colectiv destul de numeric, de cadre didactice, care au început să implementeze educaţia centrată pe copil, care treptat au devenit şi formatori în promovarea acestei metodologii. Şi care, spre marea mea bucurie, acum trei-patru ani chiar în urmă, când a pornit proiectul naţional „Educaţie pentru toţi – iniţiativă de acţiune rapidă” a devenit o paradigmă educaţională promovată de stat, promovată de minister. Au fost elaborate şi documente de politici educaţionale foarte importante.”

Europa Liberă: Vorbind simplist, Dumneavoastră aţi exersat, aţi rodat acest model, după care Ministerul l-a preluat drept un prototip foarte bun de aplicat peste tot.

Cornelia Cincilei:
„N-aş vrea să supra-apreciez de fapt rolul nostru aici, fiindcă noi am promovat un model, care nu este un model inventat de noi. Dar faptul că noi am avut marea fericire de a învăţa din ceea ce se întâmplă deja în domeniu.”

Europa Liberă: Am înţeles, nu aveţi pionerat absolut, dar aveţi rolul de a fi stimulat dislocuirea sistemului sovietic. Şi revin la întrebare: s-a întâmplat acest lucru? Cel puţin la nivel mental, la nivelul factorilor decizionali? Ei sunt gata să încurajeze cadre didactice, pe care vi le doriţi Dumneavoastră? Sau continue să meargă pe formula: noi ne prefacem că vă plătim, voi vă prefaceţi că munciţi?

Cornelia Cincilei:
„Faptul că aceste documente sunt de-acum documente de politici de stat şi sunt promovate de Minister este un lucru cert. Altceva e veriga asta de mijloc, a administratorilor, vorbesc despre inspectorii din domeniul educaţiei timpurii, claselor primare. Mulţi dintre ei au început să se schimbe. Le este greu uneori, chiar fiind bine intenţionaţi, chiar înţelegând multe lucruri mult mai bine, decât alţi colegi de-ai lor. Ei ar avea nevoie de timp ca intrând în clase, în clasele primare, de exemplu, în grupele de grădiniţe, să utilizeze acele documente de politici educaţionale care există deja. Acea fişă de evaluare bazată pe observări, care de fapt ar însemna că ei trebuie să stea destul de mult timp în fiecare din aceste clase, din aceste grupe. De aceea mulţi dintre ei nici nu încearcă să pătrundă prea adânc în esenţă. Fiindcă lor le este mult mai uşor să arunce privirea în jur să vadă dacă, cum ziceţi Duimneavoastră, dacă tabla este vopsită şi dacă s-a făcut reparaţie, dacă hârtiile sunt în regulă. Sau şi mai rău: să vină să controleze planul cadrului didactic a educatorului şi să aprecieze lucrul educatorului după acest plan. Dacă planul este bine scris, scris – subliniez, dacă el conţine, asta vorbesc de-acum despre nişte situaţii paradoxale chiar. Când cadrul didactic pierde mult timp scriind acel plan nu pentru sine, dar pentru inspector, pentru ca inspectorul să-şi dea seama ce fel de întrebări o să-i pună copilului şi ce fel de răspunsuri o să aştepte de la copiii. Deci, vă zic de-acum asta e o situaţie impinsă până la ridicol, până la absurd. În caz contrar, ca să vadă calitatea programului, ar trebui să vadă calitatea interacţiunilor, calitatea procesului însuşi, ceea ce durează. Şi atunci inspectorul fiind pus să aleagă între cât timp, de exemplu, şi-ar putea permite să se afle într-o instituţie şi necesitatea de a face o evaluare într-adevăr complexă utilizând aceste instrumente, el deseori o alege pe cea dintâi.”

Europa Liberă: În legătură cu asta vreau să vă întreb: sistemul de încurajare a celor care fac munca pe nou este suficient de operativ? Un cadrul didactic este încurajat? Sau remunerat respectiv? Sau rămâne doar gloria postumă, eventual, şi recunoştinţa unor absolvenţi, după ce or fi ajuns în lumea maturilor?

Cornelia Cincilei:
„Lucrurile desigur că se întâmplă în mod foarte diferit în diferite locuri. Dacă cadrul didactic ştie să creeze un parteneriat adevărat cu familia, la şedinţele cu părinţii nu vine numai cu nişte pretenţii, nişte solicitări de fonduri, de bani, dar încearcă şi pe părinţi să-i înveţe, să vadă cum învaţă mai bine copiii, cum se dezvoltă copiii mai bine, ce ambianţă oferă copiilor mai multe oportunităţi de învăţare, atunci şi părinţii pot contribui la crearea acestui mediu. Asta în primul rând. Dar se întâmplă ca şi părinţii să se asocieze, să creeze asociaţiile părinţilor şi atunci printr-o decizie colectivă să vadă, dacă e cazul să susţină şi cadrul didactic chiar financiar. Şi lucrul ăsta trebuie să fie unul discutat de toată lumea şi nu un lucru care se întâmplă, oricum se întâmplă în sistemul nostru educaţional, din păcate.”

Europa Liberă: Da, doar că este unul pervers.

Cornelia Cincilei:
„Într-adevăr, dese ori este un lucru pervers, aveţi dreptate. Atunci când cadrul didactic ştie să creeze o comunitate, împreună cu familia, o comunitate axată pe interesele copiilor şi pe un program de calitate, atunci când se discută care sunt necesităţile pentru ca să existe acea calitate. Şi lucrurile se întâmplă într-adevăr colegial, deschis, există transparenţă în utilizarea acelor surse adunate de asociaţia părinţilor, atunci este o satisfacţie mutuală, şi a părinţilor, şi a cadrului didactic.”

Europa Liberă: Dacă Dumneavoastră aţi fi participat la facerea lumii şi Dumnezeu v-ar fi angajat pe post de expert, consultant şi v-ar fi spus: hai să instituim meseria de părinte. Cum să-i responsabilizăm pe părinţi? Astăzi, sub aspect legal, de multe ori această profesie de părinţi este lăsată în voia soartei. Părinţii foarte târziu îşi dau seama dacă au susţinut colocviul, examenul la această meserie, dacă au însuşit-o sau nu. Uneori cu preţul unor regrete irecuperabile. Ce L-aţi sfătui pe Făcătorul lumii? Ce I-aţi spune cum să facă, să-i responsabilizeze pe părinţi să-şi facă această meserie?

Cornelia Cincilei:
„Este o întrebare extraordinar de dificilă şi nu ştiu dacă aş vrea să mă văd în calitate de consultant în acest sens. Fiindcă e o întrebare pe care ne-o punem deja de câtva timp şi ştiu că şi Ministerul Educaţiei îşi pune această întrebare – care ar fi modalităţile de a susţine părinţii cu copii mici. Pornind de la presupoziţia că atunci când părinţii îşi doresc un copil, ei au intenţia cea mai bună şi vor binele pentru copilul lor. Şi în acest caz în multe ţări se procedeaz în felul următor: se crează nişte programe de sprijin părinţilor. Dar la crearea acestor programe contribuie întreaga comunitate în care trăieşte acea familie tânără, care ar avea nevoie de un sprijin. Vorbesc aici şi de familii disfuncţionale, dar şi de familiile care...”

Europa Liberă: Pretins bine-merci.

Cornelia Cincilei:
„Da, dar care oricum ar avea de mai multă consiliere pentru ca într-adevăr să susţină plenar, optimal dezvoltarea copilului. Fără această atitudine grijulie faţă de această înţelegere a importanţei unor astfel de programe la nivel comunitar este foarte greu să ajungi la familie şi să le ajuţi. Din păcate noi în Moldova ne ciocnim în multe cazuri cu o absolută neînţelegere chiar din partea primarilor a importanţei acestor programe. E foarte greu să-i responsabilizezi pe părinţi prin nişte metode, ştiu eu, punitive. N-ai să-i scoţi la tablă şi ai să le pui nota doi pentru faptul că sunt părinţi răi. Dar dacă tot contextul, toată comunitatea nu promoveazpă importanţa educaţiei în general, importanţa învăţării. Dar iarăşi mă refer în sensul foarte larg al cuvântului, fiindcă acum se vorbeşte despre învăţarea pe parcursul întregii vieţi, dar se promovează alte valori în comunitate, atunci e foarte, foarte greu să ajungi la familie.”

Europa Liberă: Acum aud discutându-se în public o idee, de exemplu, lansată de o persoană suficient de dotată şi responsabilă, care zice că părinţii, care-şi leapădă copiii plecând peste hotare, mai că n-ar trebui să fie pedepsiţi penal pentru asta. Adică îngrijorarea asta aduce uneori la idei extreme.”

Cornelia Cincilei:
„Da.”

Europa Liberă: Cum o extremă este absoluta delăsare şi impardonabila inactivitate în responsabilizarea părinţilor. O tentativă artistică a făcut-o de exemplu Valeriu Jereghi, cu filmul lui „Arrivederci”. Nu are rezonanţa pe care ar fi trebuit să o aibă un asemenea film. Sunt discuţii sporadice, dar măsuri la nivel legislativ, conceptual nu prea vedem.”

Cornelia Cincilei:
„Eu de aceea m-am şi referit la faptul că nu vorbesc despre latura ceea punitivă, să zic, de soluţionare a problemei, fiindcă ea într-adevăr nu cred să dea efecte.”

Europa Liberă: Fiindcă oamenii mereu au ştiut cum să ocolească legea.

Cornelia Cincilei:
„Oamenii mereu ştiu cum să ocolească legea şi asta nu contribuie deloc la calitatea interacţiunilor între părinte şi copil. Dar aici probabil e cheia, interesul pentru copil, interesul pentru susţinerea dezvoltării lui.”

Europa Liberă: Adică nu de frică să-l educi.

Cornelia Cincilei:
„Da, exact. De aceea şi zic, dacă este creat un mediu în comunitate. Un mediu, ştiţi, care apreciază, pune accent pe nişte valori.”

Europa Liberă: Dumneavoastră spuneţi „dacă”. Există exemple unde sunt aşa comunităţi, care instituie o aşa atmosferă?


Cornelia Cincilei: „Da, eu pot să vă aduc exemplul satului Vasilcău, din raionul Soroca, unde într-adevăr directoarea grădiniţei, împreună cu primarul au creat un centru comunitar în incinta grădiniţei pentru a asigura accesul copiilor care nu frecventează grădiniţa, copiilor şi părinţilor lor să vină acolo pentru nişte programe de scurtă durată. Dar şi pentru ca de exemplu mamele cu copii mici, care duc copii la policlinică regulat pentru ca să-i măsoare acolo, să-i cântărească, să vadă dacă sub aspect fiziologic se dezvoltă normal, să vină, să se documenteze, să fie consiliaţi. Şi această atitudine, atmosferă pozitivă, când au încercat cadrele didactice, educatorii în primul rând, susţinuţi de directoarea grădiniţei, dar şi de primar să ajungă la familiile marginalizate, mai puţin funcţionale, să zic aşa. Să le creeze şi lor un mediu unde sunt acceptaţi, unde nu se văd ridiculizaţi, dar din contra, se văd susţinuţi şi văd cum copilul începe să înflorească şi copilului îi e bine.”

Europa Liberă: A propos, centrele astea de asistenţă de regulă sunt percepute ca distribuitori de resurse materiale imediate. Când viaţa este dificilă, desigur că îi înţelegi pe oameni că lor nu le arde de metodologia educaţiei. Lor le arde de creioane şi pîine pentru a doua zi.

Cornelia Cincilei:
„În satul Vasilcău nici nu era vorba despre distribuirea unor bunuri materiale. Veneau după un sfat. În multe cazuri situaţia nu este atât de dramatică că nu este de pîine, fiindcă deseori se întâmplă să nu fie de pîine, dar părinţii stau la bufetul din sat, de exemplu, şi cheltuie banii, îi pierd acolo. Deci, probabil, problema e cum să ajungi la aceste familii, cum să găseşti cheiţa ceea, cum să găseşti persoanele, cum sunt directoarea de la grădiniţa din Vasilcău şi primarul din Vasilcău.”

Europa Liberă: Şi după aceea să aşezi priorităţile.

Cornelia Cincilei:
„Da. De aceea eu zic: factorul principal este factorul uman, totuşi. În toţi anii aceştea m-am convins de lucrul acesta plenar. Nu-s banii la mijloc, nu sunt resursele materiale, dar sunt persoanele cu suflet, care-s la locul lor într-adevăr. Cei care sunt în programele acestea educaţionale, sunt cei care iubesc copii, în primul rând, ştiu cum să-i înţeleagă, sunt deschişi să coopereze cu familiile copiilor şi să-i primească aşa cum sunt ei, cu nevoile lor, şi să creeze o atmosferă foarte pozitivă şi benefică pentru toţi.”

Europa Liberă: Hemoragia asta de cadre didactice, despre care toată lumea vorbeşte, şi-a avut efectul negativ?

Cornelia Cincilei:
„Absolut. Noi am avut atâtea cazuri când lumea pleca chiar cu lacrimi în ochi, care veneau şi spuneau, pedagogi pregătiţi, pedagogi care au devenit şi formatori în program, ziceau: mă iertaţi, nu mă consideraţi trădător, dar nu pot să rămân aici, am nevoie de bani, fiindcă copilul meu este bolnav, are nevoie de operaţie. Cazuri de genul acesta. Şi erau nişte lucruri foarte durute pentru ambele părţi, fiindcă pierdeau copiii în plan mare. Copii, pe care îi lăsau ei aici, nu doar proprii, dar şi acei din programele pe care îi aveau. Dar ştiu şi cazuri, când lumea are de toate, dar mă rog, vrea să mai vadă alte părţi. Am mai auzit de la vecini că uite, e altă lume, e bine, şi îşi lasă copiii mici în seama copiilor mai mari. De aceea şi problema este atât de complicată, că nu e sărăcia propriu-zisă, care e chiea problemlor noastre atât de mari cu educaţia parentală, cu calitatea de părinte. Dar este chestia de atitudine şi iată ceea ce stă în capul oamenilor asta e mult mai complicat, decât altceva.”
XS
SM
MD
LG