În discuţia săptămânală cu Vasile Botnaru, istoricul Gheorghe Cojocaru remarcă eşecul sărbătorilor naţionale de a ajuta la închegarea unei singure naţiuni:
Un punct de vedere de Gheorghe Cojocaru
Gheorghe Cojocaru: Sărbătorile naționale din 27 și 31 august au fost marcate la Chișinău, în centrele raionale și orașe, în unele sate, în special, în cele în care în fruntea primăriilor sunt reprezentanții Alianței pentru Integrare Europeană. În mai multe localități în care, însă, se află la putere reprezentanții comuniștilor aceste date remarcabile pentru istoria recentă a Republicii Moldova au fost trecute cu vederea. Concluzia care se impune este că nici sărbătorile naționale nu constituie un motiv pentru consolidarea societății, ci, dimpotrivă, cu acest prilej devin mai evidente liniile de divizare politică și civică...
Europa Liberă: Astăzi dimineaţa, mergând spre serviciu, am întâlnit o persoana – un bărbat până în 40 de ani, care, auzind muzica de la şcoală, bombănea că, vezi Doamne, „s-a distrus o ditamai ţară”. Tocmai acum spuneaţi că societatea este profund divizată. Pentru unii ziua de 27 august sau de 31 august sunt adevărate sărbători, iar pentru alții – motiv de ocară. De ce se întâmplă această situaţie?
Gheorghe Cojocaru: Cred că oamenii, în marea lor majoritate, realizează importanța și semnificația acestor date istorice deja pentru desprinderea Republicii Moldova de fosta Uniune Sovietică și pentru evoluțiile ei ulterioare, pe plan intern şi internaţional. Ei înțeleg că fără Declarația de Independență din 27 august 1991 Republica Moldova nu ar fi devenit un stat democratic, subiect al dreptului internațional, iar fără declararea limbii române drept limbă de stat la 31 august 1989 ar fi fost de neimaginat procesele de renaștere etnoculturală. Neacceptarea acestor două date istorice, ca doi piloni de rezistență ai statului Republica Moldova, este motivată exclusiv politic. Probabil, pentru nostalgicii din rândurile comuniștilor de astăzi sună mult mai atractiv numele de RSS Moldovenească, guvernată de filiala PCUS de altă dată de la Chișinău, decât numele de Republica Moldova, cu întreaga ei diversitate politică și etnoculturală și cu numeroasele ei probleme.
Europa Liberă: Dar vom fi recunoscând cu toţii că Republica Moldova, încă nu s-a încetăţenit ca un stat plenipotenţiar. Dovadă sunt opiniile exprimate de unii comentatori locali și din afară, care spun că societate moldovenească nu dispune de un proiect major de dezvoltare. De ce întârzie să apară un asemenea proiect, chir după două decenii de existenţă a statului?
Gheorghe Cojocaru: Probabil, pentru că elaborarea și asumarea unui asemenea proiect este o sarcină foarte dificilă, poate, chiar peste puterile clasei politice actuale. Aceasta nu înseamnă că societatea politică și civilă de astăzi nu ar găsi resursele intelectuale pentru a pune la punct un asemenea proiect, mai ales că liniile definitorii ale lui sunt deja conturate, inspirându-se din interesul național de integrare europeană. Un astfel de proiect care să tindă să dea răspuns la provocările globale cu care se confruntă societatea va trebui asumat de întreaga clasă politică și aici rezidă, probabil, dificultatea majoră. O clasă politică divizată nu va reuși să asigure consecutivitatea promovării acestui proiect.
Europa Liberă: Vă propun totuşi un exerciţiu politologic, sau scriitoricesc, dacă vreţi: câți ani vor trebui să mai treacă pentru ca să se asigure o coeziune a clasei politice în problemele fundamentale ale evoluției sociale și politice?
Gheorghe Cojocaru: Atâția câți vor fi necesari pentru ca să se producă o schimbare la nivelul calității clasei politice. Or, o clasă politică care astăzi s-a împotmolit în chestiunea alegerii șefului statului, care forțează niște noi alegeri parlamentare anticipate, are prea puține disponibilități pentru reflecții asupra unor teme majore ce țin de viitorul Republicii Moldova.
