Linkuri accesibilitate



în timp ce bustul unui versificator născut în Basarabia este dezvelit cu toată pompa, chiar de Ziua Limbii Române. Numele poetei este Ileana MĂLĂNCIOIU, invitata de onoare a Simpozionului „Lucian Blaga” (29-30 august, Chişinău) şi totodată protagonista unei Seri de Poezie de cea mai înaltă probă ce a avut loc marţi, 30 august, între orele 18.30 – 20.30, la Librăria din Centru. (Cel al versificatorului îl ştie toată lumea, aşa că-l trec sub tăcere, nu înainte de a regreta graba cu care Consiliul municipal din capitala Republicii Moldova a decis să-i facă loc printre clasici la nici un an de la trecerea acestuia în nefiinţă…)

Cei care au avut şansa s-o asculte pe Ileana Mălăncioiu, în cadrul simpozionului, dar şi în recital, nu au putut să nu remarce generozitatea cu care distinsa poetă a vorbit despre valorile literelor române contemporane, de la congenerii Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Gabriela Melinescu, Ioan Alexandru, Cezar Ivănescu, Marius Robescu ş.a.m.d. la mai vârstnicii Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Marin Preda ş.a. sau mai tinerii Mariana Marin, Marta Petreu, Andra Rotaru etc., etc. O lecţie-model de recunoştinţă faţă de înaintaşi, dar şi – nota bene! – faţă de cei care vin.

Cu o intuiţie ieşită din comun, Ileana Mălăncioiu îşi prevestea, încă de la debut (Pasărea tăiată, 1967), destinul poetic – de bocitoare în cadrul unei generaţii (Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Gabriela Melinescu ş.a.) mai degrabă pornite să celebreze bucuriile vieţii, regăsite după „obsedantul decenii”. „A scrie poezii aşa cum face Ileana Mălăncioiu nu se iartă, observa pe la 1974 Alexandru Paleologu; de-acum înainte nu mai e nimic de făcut, nu mai există revenire, aşa cum nu mai există pentru Arald din Strigoii lui Eminescu.” Tonalitatea gravă, dublată de firescul discursului, fac ca poemul să aibă ceva din smerenia unei cântăreţe din strană care doar duminica şi la sărbători vorbeşte în casa Domnului, iar peste săptămână îşi caută de nevoile ei de femeie de la ţară. Ceva rustic, nealterat de civilizaţia tehnologică, dacă nu chiar primordial (nici vorba însă de blagiana „veşnicia s-a născut la sat”!), trăieşte în versurile poetei, modelate-n chip de figurine de lut, cu degete noduroase, dar ferme.

Vocabularul şi el este unul uzual, apropiat de „cuvintele potrivite” ale lui Arghezi, fără însă metafizica acestuia. Nu-i mai puţin adevărat că „experienţa personală poartă un sigiliu de destin supra-individual” (Lucian Raicu), poezia luând „asuprăşi destinul mesagerului dintre lumi, (…) de unire dintre viaţă şi moarte” (Georgeta Horodincă).

Ca nimeni altul, Ileana Mălăncioiu se lasă străbătută de moartea fiinţelor dragi (volumele ei sunt tot atâtea pomelnice, cu două-trei poeme „pentru vii” şi restul – „pentru morţi”), dar tot ea aduce la viaţă orice suflare rănită, prin cuvânt. Tămăduitoare, poezia ei.

* * * * * * *

Ileana MĂLĂNCIOIU

Pasărea tăiată

M-au ascuns bătrânii după obicei
Să nu uit de frica păsării tăiate
Şi ascult prin uşa încuiată
Cum se tăvăleşte şi se zbate.

Strâmb zăvorul şubrezit de vreme
Ca să uit ce-am auzit, să scap
De această zbatere în care
Trupul mai aleargă fără cap.

Şi tresar când ochii, împietrind de groază
I se-ntorc pe dos ca să albească
Şi părând că-s boabe de porumb
Alte păsări vin să-l ciugulească.

Iau c-o mână capul, cu cealaltă restul
Şi le schimb când mi se pare greu,
Până nu sunt moarte, să mea stea legate
Cel puţin aşa, prin trupul meu.

Însă capul moare mai devreme
Ca şi cum n-a fost tăiată bine
Şi să nu se zbată trupul singur
Stau să treacă moartea-n el prin mine.
XS
SM
MD
LG