Linkuri accesibilitate

Vice-președintele Parlamentului, Ion Hadârcă a condamnat puciul în amiaza zilei de 19 august când lucrurile nu erau nici pe departe clare.




Gorbaciov lansează Perestroika în 1985 în ideea de a salva
Fostul președinte sovietic Mihail Gorbaciov la conferința sa de presă în ajunul aniversării celor 20 de ani de la puciul din 1991

de la naufragiu corabia numita Uniunea Sovietică. La început, adept al mijloacelor paşnice, cu timpul Gorbaciov nu pregetă să folosească şi forţa armată pentru a păstra URSS-ul.

Virajul spre dreapta îl face mai explicit în toamna lui 1990. Va alege astfel tabăra conservatorilor, acceptându-l pe Ghenadi Ianaev ca vice-preşedintele al său, apoi pe Valentin Pavlov drept premier, două persoane cheie din anturajul viitorilor pucişti. La care se adăuga Boris Pugo, ministrul de interne, Vladimir Krucikov, şeful KGB-ului, Dmitri Iazov, ministru al Apărării, Anatoli Lukianov, speaker al parlamentului sovietic, dar şi Valeri Boldin, şeful aparatului său.

Puciştii doreau să evite semnarea unui nou tratat unional, fixat pentru ziua de 20 august 1991. Potrivit acestora, noul tratat ar fi acordat prea multe prerogative republicilor unionale şi astfel ar fi distrus URSS-ul. În acest scop, în după amiaza lui 18 august 1991, doi reprezentanţi ai puciştilor îi fac o vizită lui Gorbaciov la Foros, în Crimeea, la reşedinţa sa de vară.


Un fragment din interviul acordat de Mihail Gorbaciov, pe tema puciului din 1991, pentru Radio Libertatea.

I se propune semnarea unui decret cu privire la instituirea unui comitet pentru starea excepţională, dar refuză. Unii au spus că nici nu s-a împotrivit ideii pe care a discutat-o cu câteva luni mai devreme, pe 28 martie 1991. Se pare că Gorbaciov a preferat să le dea o şansă celor care îl înconjurau de un an şi ceva, dar fără a risca să se asocieze deschis cu ei. Aşa sau nu, a fost izolat timp de 3 zile care s-au dovedit a fi cruciale pentru destinul URSS.

Tineri ruși pe o baricadă în apropierea Parlamentului în august 1991

La Moscova, opinia publică s-a raliat lui Ielţîn încă din prima zi a puciului, care a condamnat în termeni univoci tentativa de lovitură de stat.

Pentru unii, a fost un teatru, pentru că deşi se confruntau în public, puciştii şi Ielţîn, acesta din urmă se întorcea seara nestingherit acasă, fiind vecin cu mulţi dintre capii GKCP-ului. Un rol deloc neglijabil în ceea ce va deveni mitul anticomunistului Ielţîn, ridicat pe tancul din faţa Casei Albe din Moscova, a
Președintele rus Boris Ieltîn în fața Parlamentului la Moscova la 22 august 1991



revenit mass-mediei sovietice şi occidentale, graţie cărora în doar câteva ore pozele preşedintelui rus au înconjurat lumea întreagă.

Ion Hadîrcă fostul vice-președinte al Parlamentului



La Chişinău, din înaltele oficialităţi numai vice-speakerul Parlamentului Ion Hadârcă şi premierul Valeriu Muravschi erau pe loc, ceilalţi – printre care preşedintele Mircea Snegur şi speakerul Alexandru Moşanu – erau la odihnă în afara R. Moldova. Au revenit însă imediat, pe 19 seara, după care au plecat a doua zi dimineaţa la Bucureşti, pentru a discuta despre crearea unui guvern moldovean în exil în eventualitatea unui deznodământ tragic.

Este remarcat curajul lui Ion Hadârcă care a condamnat puciul în amiaza zilei de 19 august când lucrurile nu erau nici pe departe clare, precum şi a oamenilor de rând care au răspuns fără întârziere la apelul autorităţilor. O poziţie similară va adopta Parlamentul pe 21 august, dar atunci situaţia era deja mai încurajatoare, după ce s-a văzut la televizor că la conferinţa de presă puciştilor le tremură vocea, dar şi mâinile.

Autorităţile transnistrene şi găgăuze au susţinut puciştii, aşa cum au făcut-o şi comuniştii locali, deşi puţin mai discret decât primii. Acest lucru nu i-a scutit însă de declararea PCM în afara legii în 23 august 1991. Pentru moldovenii români, cea mai importantă consecinţă a puciului eşuat de la Moscova a fost declararea independenţei Republicii Moldova, pe 27 august 1991.
XS
SM
MD
LG