Linkuri accesibilitate

Tully Potter: „cine poate pune la îndoială ironia în a vedea un șef de orchestră dirijînd Simfonia a 9-a de Beethoven, cu textul ei despre înfrățirea între oameni, pe fundal avînd steagurile cu svastică?”




Există o relație intrinsecă între muzică, societate și politică? Întrebarea revine în scenă în momente de criză și atunci, în ciuda a numeroase scrieri, demonstrații, exegeze, relația în cauză este... negată sau minimalizată.

Muzică, politică și revista Gramophone


Intr-un interviu remarcat la timpul lui, acordat de dirijorul german Christian Thielemann ziaristului britanic Stephen Moss și publicat de cotidianul „The Guardian” în ianuarie 2001, șeful de orchestră astăzi foarte în vogă, se apăra agresiv de acuzații de naționalism, lansînd, între altele întrebări de genul, „Ce are de-a face fascismul cu un do diez minor ? Nimic. Are ceva de-a face „Maeștrii cîntăreți din Nürnberg” cu politica? Poate fi politică o tonalitate?”

Intrebările lui Thielemann, departe de a fi expresia unei indignări obiective, au rămas pînă astăzi un soi de armă în stiloul unor istoriografi, muzicologi și interpreți, unii atașați ideilor dreptei apropiate de extremism și negaționism, alții folosindu-se de ele pentru a-și apăra gesturi oportuniste, adesea de auto-promovare prin crearea unui așa-zis eveniment.

Și, una sau alta din ele sînt readuse în actualitate, așa cum s-a petrecut recent cu ocazia concertului organizat la Bayreuth, la care o orchestră israeliană a interpretat Wagner. Un Wagner încercat de a fi spălat cu această ocazie de orice pată în privința convingerilor și scrierilor sale ce au alimentat în timpuri mai noi ideologia nazistă.

In numărul său datat August 2011, o revistă muzicală britanică de prestigiu, „Gramophone”, a ales în mod suprinzător să premieze ca „Scrisoare a lunii (Letter of the month)”, textul unui contestat autor de discografii de muzică clasică, John Hunt, care reia întrebarea dirijorului Thielemann.

Referindu-se la memorii recent publicate ale sopranei Elisabeth Schwarzkopf și la observații făcute de un critic despre omisiunile ei în descrierea începutului de carieră sub semnul atașamentului față de nazism, John Hunt găsește de cuviință să o exonereze. El generalizează afirmînd că muzicienii nu trebuie considerați în nici un fel responsabili pentru actele politice ale țării lor și că „este bine timpul să începem să evaluăm realizările în termenii lor proprii, fără insinuări perfide de natură non-artistică.”

Și, parcă pentru a se contrazice pe el însuși la capitolul
Fragment din scrisoarea de răspuns a lui Tully Potter (Gramophone, septembrie 2011)

insinuări, Hunt adăuga interogativ: „La urma urmelor, nu procedăm așa în cazul multor artiști de calitate care și-au practicat arta în timpul erei staliniste, așa că de ce să continuăm să pronunțăm astfel de judecăți asupra artiștilor germani?”

Că îi place sau nu lui John Hunt, tonalitatea do minor este cea utilizată de Dmitri Șostakovici în debutul celui de-al optulea cvartet, compus în 1960 și terminat în numai trei zile, sub șocul produs de vederea ruinelor Dresdei. In iulie acel an, la întoarcerea din Germania, Șostakovici îi relata prietenului să Isaac Glikman că își bătuse capul fără succes să scrie muzica unui film antifascist și că „în locul ei, am compus acest cvartet condamnabil din punct de vedere ideologic și de care nimeni nu are nevoie. [...] Pe coperta lui s-ar putea scrie: «Dedicat memoriei autorului acestui cvartet»”.



Îl scrisese plîngînd, mărturisea Șostakovici, adăugînd că folosise între altele „cîntecul revoluționar: «Victimă a teribilei închisori»”. O aluzie ironică-tragică la cedarea sa în fața presiunilor l-a care fusese supus pentru a intra în partid, convocat la 12 întîlniri succesive cu un secretar al Comitetului Central, după care „nervii m-au lăsat și am spus da.”

Iar cvartetul al optulea avea să poarte dedicația convențională: „memoriei victimelor fascismului și ale războiului.” Să aibă ceva de-a face tonalitatea do minor cu fascismul și stalinismul? O întrebare retorică, evident...

Gramophone septembrie 2011

Apărut acum cîteva zile, numărul datat Septembrie 2011 al revistei „Gramophone” include un răspuns la scrisoarea „premiată” de redactori și de la care am pornit aceste note. Un critic și istoric cunoscut, Tully Potter îi răspunde sever și la obiect premiatului. „Dl. Hunt lansează vechea perdea de fum a unei echivalențe între regimurile lui Hitler și Stalin, și susține că nimeni nu blamează muzicienii pentru a fi lucrat sub Stalin.

In mod evident, el n-a citit niciodată nimic despre Tihon Hrennikov sau măcar vasta literatură despre Șostakovici. In ce privește rîndul său împrumutat despre ce are de-a face cu do diez minor..., dacă muzica ar consista doar în chei și diezi și bemoli! Dar
Criticul Tully Potter

nu așa este cazul.

Muzica lui Verdi și Smetana i-a inspirat pe cei ce luptau împotriva represiunii austriece. [...] Este simplu, clar, să vezi dimensiunea morală a „Flautului fermecat” și să percepi ironia de a avea o mînă de naziști declamîndu-și alături sentimentele.

La fel, cine poate pune la îndoială ironia în a vedea un șef de orchestră dirijînd Simfonia a 9-a de Beethoven, cu textul ei despre înfrățirea între oameni, pe fundal avînd steagurile cu svastică?”

Greu de spus lucrurilor pe nume mai simplu atunci cînd e vorba de muzică și politică! Ar mai fi de spus doar, ca post-scriptum, că redactorii de la revista „Gramophone” nu au premiat scrisoarea criticului Tully Potter...
XS
SM
MD
LG