Linkuri accesibilitate

„Atentat” este genul de roman „de citit în tren” (sau avion, după preferinţe).





Anul şi romanul – aceasta pare să fie formula succesului constant al scriitoarei belgiene de limbă franceză Amélie Nothomb, ajunsă în 2010 în marea finală a Premiului Goncourt. Nu că aş fi un mare admirator al prolificei autoare, dar nici s-o trec cu vederea nu se cuvine.
Atentat, Polirom, 2007, este genul de roman „de citit în tren” (sau avion, după preferinţe), de dorit dintr-o suflare, intriga fiind una recognoscibilă de la primele pagini: „Porecla mi-a venit repede (…): Quasimodo! (…) De îndată ce există Quasimodo, există şi Esmeralda. Asta e. Nu e Epiphane fără Ethel”. Cu obişnuita-i luciditate, acesta se recomandă: „Sunt bărbatul cel mai urât din lume, o iubesc pe cea mai frumoasă dintre frumoase, ca să rămânem la marii clasici”.

Doar că pana ironică a scriitoarei nu-i dispusă să dea cea de-a n-şpea versiune a Frumoasei şi Bestia, aşa că lucrurile sunt asumate pe faţă: „Văzuse în mine martirul urâţeniei, văzusem în ea martira artei: era destul pentru a crea nişte legături”. Ceva mai încolo, o frază scurtă aproape că trece neobservată, dacă n-ar urma deznodământul tragic, din final: „E nevoie de spirit ca să fii călău”. Scurt pe doi, din confidentul şi „cel mai bun prieten” al frumoasei Ethel, Quasimodo-Epiphane se erijează în îndrăgostit, mai şi teoretizând pe parcurs: „Tu eşti cea mai frumoasă, iar eu sunt cel mai urât din lume: iată dovada că suntem sortiţi unul altuia. Nimeni nu are nevoie în aceeaşi măsură ca mine de mântuirea frumuseţii tale, nimeni nu are nevoie în aceeaşi măsură ca tine de infamia urâţeniei mele”.

Greşeală de apreciere – iar fata nu ezită să-l coboare cu picioarele pe pământ: „Cum să nu fiu dezgustată, [când] unicul bărbat care ar putea să mă iubească aşa cum mi-aş dori (…) este un monstru respingător?” Doar că, spre deosebire de cocoşatul de la Notre-Dame, Epiphane-Quasimodo nu (se) salvează (prin) frumuseţea fetei, ci o sugrumă!
Urâtă treabă!
8 august ’11
XS
SM
MD
LG