Linkuri accesibilitate

După ani de bâjbâieli, statul român reformat e gata de naştere, dar ecografiile sunt îngrijorătoare.





După ce a văzut că nu mai e nimic de luat din portofelul pensionarilor, guvernul a decis să le reînfiinţeze economatele ca să-şi epuizeze nemulţumirea şi să retrăiască nostalgiile la coadă.

Sinteza săptămînii politice românești cu Sorin Șerb

Pensionarii sunt o armată de votanţi abandonată în jungla crizei. Pe ultimii metri de cădere în golul nepopularităţii, partidul lui Emil Boc s-a hotărât să le asigure protecţia, aceştia urmând să pună taxa în urnele electorale. Deşi o baie de mulţime care să-i scandeze numele făcând coadă la ulei i-ar mai ridica tensiunea electorală, resuscitând partidul, premierul a decis să transfere povara iniţiativei în cârca autorităţilor locale. Să vadă şi omul de rând cât e de bine cu regionalizarea şi autonomia.

Nici n-ar fi putut face altfel acum, în toiul discuţiilor cu Fondul Monetar pe tema arieratelor şi cheltuielilor bugetare. Astfel că economatele ar trebui să asigure mărfuri la preţuri de producător ba chiar mai ieftine dacă se poate, lăsând sarcina organizării, negocierilor şi administrării acestei decizii în cârca autorităţilor publice locale, să culeagă votul cu canistra de ulei dublu rafinat sau cu tasul de mălai.

Decizia anunţată de guvern e un fel de test al fidelităţii de care se bucură partidul democrat în teritoriu, dar şi un semnal că aleşii locali pot să folosească legal banii publici pentru a mitui electoratul fără să se teamă de consecinţe. În combinaţie cu luminile şi mai ales umbrele deciziei votului prin corespondenţă nu e de mirare că există şi Cassandre care se îndoiesc azi că alegerile de mâine vor fi corecte.

Oricum, banii publici nu acoperă decât picioarele de lemn ale reformei statului căci când nu folosesc finanţării partidului şi clienţilor acestuia sau taxei de protecţie în contul grupărilor mafiote, banii din bugetul local abia dacă pot tencui faţada tot mai ruinată a instituţiilor. Vaca de la care se mulg banii locali a leşinat în căldarea cu lapte, după ce s-a epuizat încercând să-i mulţumească pe toţi.

Munca pentru imaginea partidului se poartă acum prin mituirea alegătorului simplu, mai ales pentru că toate alegerile româneşti au devenit de interes local, chiar şi cele parlamentar-uninominale. E greu să-i împaci pe toţi, deşi alegătorii, ca furnicuţele, se mulţumesc, după cum se ştie, şi cu firimiturile lăsate de lăcustele mari.

Iniţiativa guvernamentală depinde, aşadar, de finanţele şi interesele locale. Guvernul nu vrea să dea niciun ban, pentru că oficial a repudiat statul social pledând pentru un stat minimal. De aceea sănătatea, educaţia şi cultura se mai pot face în străinătate sau pe bani europeni. Adică acolo unde statul, fie el minimal sau social, există.

După ani de bâjbâieli, statul român reformat e gata de naştere, dar ecografiile sunt îngrijorătoare. După ce şi-au vrăjit electoratul să cadă în cuşca aurită a câtorva urne electorale invocând necesitatea ca statul să preia şocurile economice, dar profitând, în realitate, de centralismul deciziilor dintr-un stat social, devenit în zodia cancerului stat autoritar, acum se vorbeşte tot mai mult despre necesitatea creării unui stat minimal, care să susţină doar cheltuielile de întreţinere şi reprezentare.

Primul care s-a deşteptat ca dintr-un vis frumos, de pe vremea când era membru al Internaţionalei Socialiste, a fost preşedintele Traian Băsescu. El a vorbit luna trecută în Parlament despre datoriile suverane făcute de statele care au finanţat cu bani grei şi de împrumut plăţi sociale. Acolo crede preşedintele ar fi centrul nervos al crizei şi tot ansamblul de plăţi sociale ar trebui aruncat în aer.

Concluziile acestui discurs par să fie dictate de omul recent de la muncă, Sebastian Lăzăroiu, cel care crede că munca l-a creat pe om şi de aceea nu trebuie să mai stea nimeni cu mâna întinsă. E o schimbare abruptă de retorică, după ce ani de-a rândul socialiştii lui Boc au savurat şi au profitat de breşele labirinticului sistemul de protecţie socială.

Acum trei ani, pe când era lansat raportul Comisiei prezidenţiale pentru analiza riscurilor sociale şi demografice, document în care se spunea cum de au ajuns românii în proporţie de 70 la sută asistaţi sociali, organizaţi în peste 200 de categorii de protejaţi, preşedintele era de părere că societatea ar trebui să elaboreze un pact de protecţie socială cu condiţia ca măsurile prevăzute să ţină cont de resurse şi să nu încurajeze mita electorală.

Numai că acum, după trecerea timpului, românul care plăteşte taxe să fie lăsat să ducă în cârcă un coş zilnic gol descoperă că bugetele de stat, sociale, de sănătate sau locale au fost folosite pentru a întemeia statul minimal, din diferenţa de 25 la sută hrănindu-se companiile falimentare ale statului, armata de demnitari protejaţi de funcţii prin diverse ministere şi agenţii, activiştii şi clienţii partidului de guvernământ, interlopii care fac legea în teritoriu şi, eventual, sunt aleşi cu aplauze.

Aşadar, sutele de impozite recoltate de recuperatorii dlui Blejnar, hemoragiile fiscale care au secătuit de vlagă pe micii plătitori de taxe finanţau un stat minimal. Adevărul e că şi dacă luăm în calcul resturile aruncate de primării pentru a potoli nemulţumirea oamenilor, statul român poate fi numit oricum (mafiot, clientelar, inexistent, anarhic) dar nu social. Nici măcar minimal, pentru că pulsul lui nu bate la încheietura instituţiilor reformei, ci la cea încătuşată a vameşilor de la Albiţa, a poliţiştilor, judecătorilor, politicienilor şi afaceriştilor care s-ar lupta etern cu corupţia pentru că le place de ea.

Astfel că în România statul a devenit minimal doar pentru că-şi poartă sieşi de grijă. Ceilalţi care scapă din capcana lui pot să piară făcând cozi la ajutoare sau graniţe. Cei care apucă să ia ce se dă la aceste cozi vor vota, iar guvernul speră ca ei să voteze mâna care le-a dat mălai sau vize.
XS
SM
MD
LG