Linkuri accesibilitate

Filme bine păzite sau arta de a fi Jiří Menzel


Cadru din filmul „Amintiri” (în original „Postřizeny”).

Cadru din filmul „Amintiri” (în original „Postřizeny”).

Jiří Menzel: „Filmul este o muncă colectivă, un ansamblu de cunoștințe și experiențe culturale al oamenilor care mă înconjoară.”







La microfon Lucian Ştefănescu, doamnelor şi domnilor bine v-am găsit la o nouă ediţie a emisiunii „Punct şi de la capăt”, dedicată azi în întregime unui faimos regizor al Cehiei, Jiří Menzel.











Pretextul acestei emisiuni este o retrospectivă a filmelor lui

Jiří Menzel realizată la Bucureşti de Centrul Ceh în luna mai a acestui an.

Menzel este unul din cei mai importanţi regizori cehi de film şi de teatru. A studiat regia de film la Facultatea de Arte Frumoase din Praga, vestita FAMU în anii 1958-1962, perioadă în care a apărut o generaţie de creatori, între alţii Vera Chytilova şi Evald Schorm, ce avea să fie numită generic „noul val ceh“.

Prima lucrare independentă a lui Menzel a fost povestirea „Moartea domnului Baltazar“ din filmul „Micile Perle“ (Perlicky na dne) din 1965, o colectie de ecranizări ale unor povestiri scrise de faimosul scriitor ceh Bohumil Hrabal.

Jiří Menzel a debutat în lungmetraj în 1966 tot cu o ecranizare după Hrabal, „Trenuri bine păzite“, film pentru care a obţinut în America premiul Oscar pentru cel mai bun
Imagine din „Trenuri binepăzite”

film străin. Cele mai cunoscute filme ale lui Menzel sunt adaptări ale cărţilor scrise de Bohumil Hrabal, de care l-a legat o strînsă şi lungă prietenie. Această prietenie a fost unul din subiectele abordate de Jiří Menzel la o conferinţă de presă organizată în luna mai de Centrul Ceh de la Bucureşti. Traducerea aparţine Ancăi Marinescu, asistent economic la ambasada Cehiei din România.

Jiří Menzel: „Hrabal era cu 24 de ani mai în vârstă decât mine. Când am luat cunoștință prima dată de creația sa, el
Imagine din „Micile perle”

nu publicase de mult timp, a fost interzis. A început să publice pe la vârsta de 50 de ani. Iar eu inca din copilărie am îndrăgit literatura cehă. Pot spune că aceasta m-a educat, scriitorii clasici ai literaturii cehe. Dintr-o dată am citit o povestire care era într-un fel legată de acești clasici. Această povestire avea un simț al umorului și o înțelepciune populară, aș zice. Atunci am început să caut în toate publicațiile tot ce era publicat sub numele de Bohumil Hrabal. M-a atras foarte mult, și nu numai pe mine dar și pe colegii mei din generația mea, chiar și pe colegii mai în vârstă, care aveau deja primele lungi-metraje făcute. Ne-am hotărât să facem un film format din aceste povestioare - „Micile Perle”.

Și pentru că acei regizori erau prietenii mei din timpul școlii, m-au invitat pe mine, un necunoscut, să ecranizez și eu o povestire. Atunci am făcut cunoștință prima dată cu Hrabal. Filmul care l-am făcut după povestioara lui a reușit și în baza acestei reușite am primit de la Hrabal manuscrisul cărții „Trenuri bine păzite”, dacă nu vreau cumva să-l ecranizez. Deoarece era un lucru foarte pretențios am înțeles că trebuie să colaborez cu el.

Am fost învățat de la școală că trebuie să respecți autorul și
Bohumil Hrabal

trebuie să-l cunoști foarte bine ca să știi să-i traduci literatura în limbajul cinematografic. Astfel, am încercat să mă apropii cât mai mult de Hrabal, pentru a-l cunoaște cât mai bine, am avut prijelul să cunosc texte care nu au fost publicate. Domnule Hrabal a înțeles că-l respect și că nu fac nimic împotriva a ceea ce a dorit el, astfel ne-am împrietenit și am petrecut împreună multe ore. Nu a fost un lucru simplu, probabil că a fost o scânteie de simpatie care s-a iscat între noi, pentru că, altfel, noi eram două firi complet diferite. Dânsul era un om cu experiență, eu eram un tânăr naiv. Dânsul avea în urmă o viață bogată, destul de complexă, iar eu copilul părinților și nimic mai mult.

Domnului Hrabal îi plăcea berea, mie nu. Mergeam cu el în cârciumi cu destulă neplăcere, pentru că acolo mirosea urât, iar domnul Hrabal înghițea cu greu când eu îmi comandam în cârciumă ceai. Și întotdeau se comporta ca și când nu ar fi fost împreună cu mine, se întorcea cu spatele. După aceea spunea că atunci cand am comandat ceai la cârciumă, chelnerul care mi l-a adus a făcut o figură acră ca și când ar fi fost obligat el însuși să bea ceaiul acela. Dar, cu toate astea, am reușit să fim deseori împreună și cred ca pentru tot restul vieții lui am fost prieteni buni. Mai ales în perioada în care el nu avea voie să publice, iar eu nu aveam voie să filmez am avut mult timp pentru noi. El locuia într-o casă la țară, nu departe de Praga, iar eu mă duceam acolo în vizită la el. Astfel am petrecut multe zile numai mâncând și discutând. Am avut o serie de întâmplări amuzante pe care le-am trăit împreună, a fost, într-un fel, prietenul meu mai în vârstă.”

După ocuparea Cehoslovaciei de către forţele fostului Pact de la Varşovia, în 1968, cînd a început aşa-zisa „normalizare” în această țară, Jiří Menzel a fost unul dintre
Imagine din „Ciocîrlii pe sîrmă”

primii regizori caruia sa-i fie interzis să mai facă filme. Comuniştii au fost deranjati de „Ciocîrlii pe sîrmă” din 1969, tot o adaptare după Hrabal, care expunea adevarata natură a democraţiei din Cehoslovacia anilor ’50.

Acest film a avut premiera abia în 1990, cînd printre multe alte premii, a obţinut şi Ursul de Aur la Festivalul Internaţional de la Berlin. S-a relatat că după o lungă perioadă de inactivitate, Jiří Menzel ar fi fost obligat să facă o declaraţie publică de susținere a regimului comunist, pentru a i se permite să facă din nou filme. L-am întrebat la conferinţa de presă de la Bucureşti dacă acest lucru este adevărat.

Jiří Menzel: „Nu, este puțin altfel. În primul rând, nu am avut momente neplăcute în viață. Este adevărat că filmul meu a fost interzis, dar asta a fost într-o perioadă în care în Cehoslovacia se întâmplau lucruri mult mai grave. Au fost oameni care și-au pierdut viața, o mulțime de persoane cu caractere urâte au început să facă carieră, putem spune că viața s-a oprit, într-un fel, pentru mult timp în Cehoslovacia. Așa că faptul că a fost interzis filmul meu nu
Jiri Menzel

a fost un lucrul atât de important, nu a fost singurul film interzis.

Au fost multe filme interzise, cărți interzise, scriitorii mari nu existau pentru vremea ceea. A fost de fapt un fenomen care s-ar intitula «Biafra sufletului, spiritului». Aceste lucruri erau mult mai grave decât soarta mea proprie. Mie personal nu mi s-au întâmplat prea multe lucruri. Nu m-au putut da afară din Studioul din Barrandov, ci doar mi-era interzis să lucrez. Nu eram singur în această situație.

Alături de mine erau actorii, scriitorii, erau oamenii de artă. Lui Hrabal i-au spus că nu este scriitor, că este un pensionar și au început să fie publicate cărție ale unor scriitori de categoria a treia. Dar acest lucru era in toate categoriile de muncă, nu numai în artă, era revolta celor incapabili, care au folosit sosirea tancurilor sovietice pentru a-și face o carieră. Cam după 4 ani mi s-a părut că această situație a ajuns într-un punct culminant, și că trebuie să fac un lucru la care să fiu de acord cu Regimul. Să fac un film în care să-mi exprim sentimentul meu pozitiv față de clasa muncitoare.

Pentru mine nu a fost greu, pentru că eu respect oamenii muncitori, astfel am turnat un film care nu este chiar atât de bun, dar pentru care nu mă rușinez. Este vorba despre un tânăr care refuză să înceapă o carieră de taximetrist, să fie un șmenar, să facă afaceri cu bonurile, ci preferă să muncească pe șantier. Dar în acest film nu este nicio mențiune că aș fi de acord cu Regimul, este pur si simplu o viață povestită. Dar, pentru că oamenii au crezut că vreau să fac pace cu Regimul, îmi reproșează acest lucru. De fapt mi-aș dori să puteți vedea acest film. Nu este cine știe ce capodoperă, dar este un film despre oamenii care muncesc, pe i-am respectat dintotdeauna. A trebuit să-l fac, pentru că altfel n-aș mai fi făcut niciun film. Subliniez, nu aș putea spune că am suferit.”

Cea de-a şasea și cea mai recenta adaptare a operei lui Bohumil Hrabal, marca Jiří Menzel, este „L-am servit pe regele Angliei”. Filmul povesteşte viaţa unui chelner, Jan Dite, în interpretarea lui Ivan Barnev, care îşi începe cariera în Cehoslovacia anilor ’30 ca vînzator ambulant de cremwurşti într-o gară, ajunge apoi piccolo într-un restaurant frecventat de notabilităţile unui orăşel de provincie, unde învaţă repede ce înseamă puterea banilor şi
Cadru din „L-am servit pe regele Angliei”

ce influenţă are ea asupra oamenilor. Mă opresc însă aici cu descrierea acestui film pentru a nu va răpi plăcerea de a descoperi restul singuri. Trebuie însă să adaug că povestea realizării acestei pelicule este ea însăşi un film în sine: o istorie despre bani, intrigi, contracte nerespectate, o poveste care în cele din urmă l-a adus pe regizorul Jiří Menzel faţă în faţă cu poliţia. Iată însă povestea spusă de însuşi Jiří Menzel.

Jiří Menzel: „Adevărul este că atunci când Hrabal mi-a dat să citesc manuscrisul, care multă vreme n-a putut fi tipărit, l-am citit dintr-o răsuflare. Cartea iti dă sentimentul pe care-l ai atunci când te așezi într-o barcă și ești purtat de curent și nu te mai poți opri. Cartea te inundă de informații și de lucruri frumoase care te fac să nu o poți lăsa din mână până când nu o termini.

Mulți ani mai târziu, când Regimul nu era așa de rigid, m-a sunat Hrabal și mi-a spus că regizorul Karel Kachyňa ar vrea să regizeze filmul pe baza cărții, „L-am servit pe regele Angliei”, iar Hrabal ar prefera să fac eu acest lucru. Eu atunci am preferat sa-i spun să-l facă Kachyňa din mai multe motive, pentru că eu aveam un fel de etichetă liptă, că sunt regizorul lui Hrabal, și nu mă prea bucuram acest lucru, deoarece Hrabal este un autor cu mult mai bogat decât sunt eu să exprim prin filme.

Mi s-a reproșat deseori că eu aleg din Hrabal numai părțile frumoase, și nu realitatea dură, și că ar fi bine să ia altcineva acest material al lui Hrabal și să încerce să-l transforme. Kachyňa este un regizor atât de bun, încât cred că ar fi putut face un film bun din material. Așa cum am aflat mai tarziu, Hrabal a fost un pic afectat că nu am vrut eu să preiau regia filmului, iar eu trebuie să marturisesc că sunt și puțin cam leneș. Kachyňa a avut un contract încheiat pentru acest film și câțiva ani nu l-a turnat. Făcea un film după altul, seriale de televiziune, și stătea în continuare cu acest material fără să-l prelucreze.

S-a ajuns atât de departe, încât producătorul, care pregătise acest lucru cu el, mi-a spus că acest contract cu Kachyňa este deja la sfârșit, că materialul este liber de regie, el a încheiat un nou contract cu Hrabal, unde nu este menționat numele regizorului și m-a întrebat dacă vreau să-l fac eu. Eu am spus că accept cu condiția să fie de acord Hrabal și Kachyňa. Hrabal a fost de acord cu asta, Kachyňa nu. Astfel, pentru mine s-a încheiat situația.

După un an sau doi, producatorul mi s-a adresat din nou, că are posibilitatea de a face o coproducție cu Franța, dar cu condiția că filmul să înceapă să fie scris în anul acela. Kachyňa nu mai apărea în contract și producatorul a menționat ce a spus regizorul Kachyňa despre film, că el n-o să-l facă niciodată, niciun regizor de fapt n-o să-l facă și cu atât mai mult Menzel nu-l va face niciodată. Lucrul acesta m-a enervat și în aceste condiții am semnat contractul. Numai că, în aceeași săptămână un alt producător împreună cu Kachyňa l-au convins pe Hrabal să semneze contractul cu ei. Hrabal mi-a spus ca a semnat numai ca să aibă liniște din partea lor.

Astfel, au fost două contracte pentru același material care
Cadru din „Vară capricioasă”

se cam băteau cap în cap. Rezolvarea a venit de la producătorul cu care am încheiat eu contractul, pentru că acesta a semnat un contract cu televizunea Nova, și a primit 4 milioane pentru a începe pregătirile pentru turnarea filmului.

Am strâns oamenii care trebuiau să lucreze la acest film, am început să facem vizionările, dar mult timp nu am reușit să continuăm pentru că nu primeam banii de la producător. Cam după un an am primit un telefon de la televiziune, că drepturile de autor aparțin televiziunii și să fac un serial de televiziune pentru ei, după opera lui Hrabal. Numai că în contract era un apendix în care se specifica că dacă într-un an de zile nu începe să se lucreze la film – cele 4 milioane rămân producătorului, dar drepturile de autor rămân televizunii.

Asta a fost o trădare din partea producătorului, pentru că și-a băgat banii în buzunar și ceilalți am rămas în aer. Bineînțeles că după aia se ferea să dea ochii cu mine, un an și jumătate nu l-am întâlnit, lucra în Germania și se ferea de mine. Până când ne-am întâlnit la festivalul de la Karlovy Vary, a venit și m-a salutat, m-a întrebat ce mai fac. Eu am văzut în fața mea un om care pur și simplu m-a furat. I-am spus „mulțumesc, bine”, dar în sinea mea știam că nu pot lăsa lucrurile așa.

Fiind la Karlovy Vary un membru al juriului, a trebuit să văd seara un film german la care el era co-producător și am știut că trebuie să le împărtășesc colaboratorilor săi ce om neplăcut este el. Am pus pe un asistent de la producție să-mi aducă o nuia de undeva, și am vrut să-l ating cu nuiaua în fața nemților cu care a lucrat, exact în salonul care era pregătit pentru delegație. Numai că, idiotul, a venit și s-a așezat lângă mine în sală, așa că nu am putut să ajungem în salonul respectiv, și, așa cum săteam în sală, m-am ridicat, m-am pus în fața lui și am început să-l ating cu nuiaua.

Konec stary casu”, 1989

Știți că nuielele de fapt nu dor, cand te lovește cineva cu ele, iar el a început să fugă din fața mea, eu alergând după el până la ușă, după care am aruncat nuiaua. M-am așezat la locul meu în sală, m-am uitat la film, care a fost un film interesant. Cand s-a terminat filmul am ieșit afara, unde eram așteptat de ziariști și de poliție. Asta este. După tot acest traseu complicat, drepturile de autor au fost obținute de o altă firmă, care i-au oferit regizorului Jan Hřebejk să toarne filmul. Acesta s-a chinuit cam jumătate de an, după care le-a spus producătorilor că ar trebui să fac eu filmul, și așa l-am primit și l-am făcut.”

Care este însă definiția în general a filmului? Răspunde regizorul ceh Jiří Menzel.

Jiří Menzel: „Filmul este o muncă colectivă și este un ansamblu de cunoștințe și experiențe culturale al oamenilor care mă înconjoară. Fiecare film trebuie să aibă un anumit stil și colaboratorii trebuie să înțeleagă acest lucru. Eu am avut acest noroc ca am putut să-mi aleg oamenii. În filmele mele sunt aproape aceiași actori și aceeași echipă, cei de la montaj, sonorul. Interesant este că deși am făcut împreună filme am rămas totuși prieteni.”

Regizorul ceh Jiří Menzel vorbind la o conferinţă de presă organizată de Centrul Ceh de la Bucureşti în luna mai.


*
Radio „Europa Liberă” mulţumeşte Centrului Ceh Bucureşti pentru materialul documentar pus la dispoziţie.
XS
SM
MD
LG