Linkuri accesibilitate

O scriere pe măsura filosofiei & muzicii clasice germane, ca şi cum înseşi spiritele lui Kant, Hegel & Bach au lucrat din umbră la realizarea acesteia.


Recitit după mai bine de două decenii, Jocul cu mărgele de sticlă, de Hermann Hesse, Rao, 2008, mi s-a arătat în toată complexitatea lui de construcţie intelectuală – comparabilă, ca splendoare, doar cu catedrala din Köln (pentru a rămâne în spaţiul teuton). O scriere pe măsura filosofiei & muzicii clasice germane, ca şi cum înseşi spiritele lui Kant, Hegel & Bach au lucrat din umbră la realizarea acesteia.


Cartea la pachet cu Emil Galaicu-Păun: Hermann HESSE, Jocul cu mărgele de sticlă


Cum nu se poate reda, în câteva rânduri, subiectul unui roman de idei, voi prezenta – pe cât e posibil – ansamblul din câteva perspective: întâi, că „Jocul cu mărgele de sticlă este, aşadar, un joc care sintetizează toate conţinuturile şi valorile culturii noastre, se joacă cu ele, cam cum trebuie să se fi jucat cu vopselele de pe paleta sa un pictor din perioadele de înflorire a artelor”; după care că „Jocul cu mărgele de sticlă a avut o mare parte de contribuţie la victoria deplină împotriva foiletonismului şi la trezirea acelei plăceri noi de a-şi instrui spiritul prin exerciţiile cele mai exacte, căreia îi datorăm apariţia unei noi educaţii spirituale….”; şi tot aşa: „Am înţeles atunci (…) că în limbă, sau cel puţin în spiritul jocului cu mărgele de sticlă, totul era un fapt plin de semnificaţie, că fiecare simbol şi fiecare combinaţie de simboluri nu duc numai într-o direcţie sau alta (…), ci spre centru, spre taina şi miezul cel mai dinăuntru al lumii, spre cunoaşterea esenţială”.

Or, acel „miez al lumii” este chiar Castalia, Provincia pedagogică unde cei aleşi – „prin educaţie, nu prin eugenie, prin spirit, nu prin sânge, într-un fel de aristocraţie capabilă în egală măsură să slujească şi să domnească” – se dedau jocurilor raţiunii. Printre aceştia şi Joseph Knecht, viitorul magister ludi, a cărui viaţă face obiectul unei biografii romanţate ce trece, cum era şi firesc, în legendă.

O carte de care nu te poţi despărţi, fără să iei barem o frază; mie-mi spune mult: „... acea forţă care poate săvârşi minunea ca, făcând un salt peste un lung şir de strămoşi şi de generaţii, să transforme, în cuprinsul unei singure vieţi de om, un copil de plebeu în mare aristocrat”. Magister ludi dixit!

18 iulie ’11
XS
SM
MD
LG