În Republica Literelor române, Şerban Foarţă face figură de magister ludi, într-atât de asemănătoare magiei jocului cu mărgele de sticlă este ars combinatoria poetului timişorean. Recenta sa antologie, Amor amoris, Ed. Paralela 45, 2010, scoasă în colecţia „Poeţi laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu”, înfăţişează un autor pe cât de singular, pe-atât de îndatorat – dar numai în felul în care ucenicul vrăjitor se revendică din şcoala lui cutare sau cutare maestru vechi – lui Mallarmé, Ion Barbu, I.L. Cargiale, Leonid Dimov şi, nu în ultimul rând, „geniului eponim” eminescian. Departe de a fi dat o (nouă) crestomaţie, Şerban Foarţă ne propune o „partitură în cheia, timbrul şi registrul” erotic, după cum o anunţă franc din titlu.
De la trubaduri la postmoderni, pe arii geografice & lingvistice tot mai extinse, puterea de seducţie a acestei lirici spectaculoase se conjugă cu farmecul discret al făuritorului ei: pe cât de frumoasă poezia, pe-atât de best-ial poetul. Orice atingere transformă versul în fagure de aur, cu simetrii diamantine, dincolo de prestidigitaţia artistului transpărând magia creatorului. O mostră (sacră, îndrăznesc să afirm):
„În care cristalină lacră,-mi
stă Ea, înde miraza ei?
Stă Ea, în demiraza ei,
în care Crist alină lacrămi.
Alb, umple-o apele-mi! O-nchid,
albastră, limpede,-ntre ele,-n
alb; astră limpede,-ntre ele,-n
album, pleoapele-mi o-nchid.”
Cum să nu-i dau dreptate lui Mircea A. Diaconu, postfaţatorul cărţii, care se întreabă: „Poate că substanţa poeziei lui Şerban Foarţă este tocmai această tensiune dintre text şi lume, întrucât autotelicul text îşi creează până la urmă o identitate exterioară, manifestată fie şi numai ca proprie intensitate abisală, care, autodevorându-se, este nu doar un semn, ci şi, eminescian spus, o hieroglifă a lumii”. Şi cu asta iată-ne întorşi la colecţia propriu-zisă – Poeţi laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu –, „o colecţie absolut necesară” (N. Manolescu). A tout seigneur tout honneur!
11 iulie ’11
