Linkuri accesibilitate

Decizia instituirii acestei competiții a apărut pe fundalul unui moment de relativ dezgheț ideologic, de care au beneficiat și statele satelite, ca România, care în toamna anului 1958 inaugura și ea primul Festival Internațional „George Enescu”.



Un ziarist de la France Presse își intitula zilele trecute o corespondență din Moscova: „Concursul Ceaikovski se încheie într-un scandal de eră a Războiului Rece”. „Scandal” și „război rece” sînt astăzi două sintagme preferate de mulți ziariști, s-ar zice interesați mai puțin de ceea ce se petrece în realitate decît să-și vîndă propria marfă cît mai zgomotos. Or, ediția de anul acesta a
Premierul Vladimir Putin și Valery Gergiev la ceremonia de deschidere a concursului

Concursului Internațional Ceaikovski, una din cele mai prestigioase competiții din ultimii 50 de ani, s-a dorit, după toate aparențele, ca și prima sa ediție, din 1958, un spațiu de deschidere demonstrativă, culturală dar și politică, spre lumea exterioară.

Celor care asociază grăbit Concursul de astăzi cu „era războiului rece” merită să le fie amintit că decizia instituirii acestei competiții internaționale a apărut pe fundalul unui moment de relativ dezgheț ideologic; o destindere de care au beneficiat și statele satelite Uniunii Sovietice, cum e cazul României, care în toamna anului 1958 inaugura și ea primul Festival Internațional „George Enescu”.

La Moscova, în ianuarie 1958, era semnat primul acord de schimburi culturale cu Statele Unite, un comentariu din „Pravda” atrăgînd atenția că schimburile nu vor trebui utilizate pentru resuscitarea „războiului rece”. După pianistul Glenn Gould, care îl impresionase, deja în 1957, pe Sviatoslav Richter, urmare a acordului amintit, la Moscova și Kiev, dirijorul Leopold Stokowski a condus orchestre sovietice, iar o audiență entuziastă a putut asculta succesiv, Orchestra Simfonică din Philadelphia sub bagheta lui Eugen Ormandy, cea din Boston condusă de Charles Munch, Filarmonica din New York și Leonard Bernstein.

In același an 1958, în mai, Comitetul Central al PCUS adopta o rezoluție cu titlul: „Despre rectificarea erorilor în evaluarea operelor Marea Prietenie, Bogdan Hmelnițki și Din toată inima”. Cei reabilitați astfel erau compozitorii V. Muradeli, K. Dankevici și H. Jukovski, dar mult mai importantă era formularea: „Compozitori talentați, tovarășii
Dmitri Șostakovici

Șostakovici, Prokofiev, Haciaturian, Șebalin, Popov, Miaskovsky și alții, ale căror lucrări au arătat uneori tendințe eronate, au fost denunțați fără discriminare ca reprezentanți ai curentului antipopular formalist...” Chiar dacă rezoluția nu anula practic decretul din 1948, sentimentul de ușurare al celor care mai erau în viață (Prokofiev și Miaskovsky muriseră) nu poate fi subsestimat.

Și, în același an, în martie și aprilie, se desfășura prima ediție a Concursului Internațional Ceaikovski la care premiul I în competiția de pian îi era acordat, într-o unanimitate a aprecierilor între juriu și public, lui Van Cliburn, un tînăr din Texas.

Van Cliburn în 1958 la Moscova

Astăzi se vorbește despre un acord al lui Hrușciov dar, un martor al timpului, afirma că nu ar fi existat nici un aranjament de ordin politic, profesori din juriu, ca Heinrich Neuhaus declarîndu-l „un pianist de geniu”, în timp ce critici ai presei ce căutau, parcă, o justificare a victoriei unui american, insistau pe educația în stil rus a lui Van Cliburn, ca student al Rositei Lhevinne, pianistă născută și educată în Rusia începutului de veac.



Concursul Ceaikovski de anul acesta s-a dorit și el unul de deschidere largă, la președinția Comitetului de organizare Vladimir Putin numindu-și protejatul, pe dirijorul Valeri Gergiev care, la rîndul lui, a invitat un manager american să revadă organigrama și modul de desfășurare a competiției, aducînd, pe de altă parte, în juriu, interpreți pianiști de renume, în detrimentul profesorilor și criticilor muzicali din trecut. Reacția acestora din urmă, influenți încă în mediile politice, dar nu într-atît încît să submineze demonstrația dorită de Kremlinului, s-a făcut, desigur, auzită.

Criticul muzical al cotidianului „Kommersant” mergea pînă la o idealizare a edițiilor anterioare scriind că „In Uniunea Sovietică, Concursul Ceaikovsky a fost o oază de liberalism și gîndire liberă, chiar dacă sub control. Unde altundeva se putea spune pe față că străinii erau mai buni decît cetățenii sovietici?”

Același comentator, citat de AFP, deplîngea înclinarea juriului de a favoriza tradițiile romantice ale unei era trecute și refuzînd să accepte interpretări mai actuale, ce trezesc interes în Occident. După formula lui Dimitri Renansky: „La Concursul Ceaikovski, stilul de mare concert a fost întotdeuna cel mai prețuit - stilul pompos, gradilocvent și solid ca betonul. La acest început de veac, estetici cu totul diferite conduc spectacolul.”


Pianistul Eduard Kunz neacceptat în finala concursului, interpretînd sonata Waldstein de Beethoven

Aluziile, transparente pentru cine a urmărit Concursul, transmis în întregime live pe Internet și debaterile în jurul lui, sînt la eliminarea înainte de finală a doi pianiști originali și de mare talent: Alexander Liubianțev și Eduard Kunz. Eliminarea lor era notată pînă și de ziarul guvernamental „Rossiskaya Gazeta”, dar, pentru odată, presiunile, inclusiv, politice, nu au dus la modificarea deciziilor juriului.
XS
SM
MD
LG