Linkuri accesibilitate

A ajuns un secret public faptul că instituţiile statului nu pot asimila multele miliarde puse la dispoziţie încă de la integrarea în UE.



România are probleme cu absorbţia. Deşi problemele au răceala banilor, implicaţiile sunt patologice. Însă ar trebui să ne mire că un stat leneş şi supraponderal are disfuncţii metabolice şi circulatorii? Nu scleroza a fost principalul balast administrativ, chiar şi înainte ca guvernul să pună pe masă tăioasele arme secrete ale ieşirii din criză: recorduri la concedieri şi scumpirile în lanţ?

Sinteza săptămînii politice românești cu Sorin Șerb


Chiar şi-aşa, lecţia de anatomie nu a reuşit, iar reforma statului nu a trecut nici bacalaureatul acesta, în ciuda presiunilor Fondului Monetar Internaţional şi a promisiunilor electorale. Chiar dacă premierul a intrat cu coasa în organigrame, statul e în continuare bolnav de bulimie. Are artere îngroşate de ateroame şi pungi cu grăsime în zonele montane şi în paradisurile fiscale, iar banii perfuzaţi circulă imprevizibil şi uneori pe sens interzis.

A ajuns un secret public faptul că instituţiile statului nu pot asimila multele miliarde puse la dispoziţie încă de la integrarea în Uniunea Europeană. Ar trebui creiere care să plănuiască programe, dar creierele au fost primele secerate prin organigrame. Pe de altă parte, banii europeni sunt cheltuiţi cu poticneli, fraude şi pierderi, poate şi pentru că principalii beneficiari nu ştiu, în multe cazuri, că pot să-i obţină. Din punctul de vedere al guvernului, nici nu ar trebui să ştie.

Experţii spun că scleroza blochează circulaţia chiar din miezul instituţional al statului. I-ar pica greu fondurile europene pentru că aparatul lui digestiv este disfuncţional, iar resursele o iau de multe ori anapoda, pe căi labirintice. Statul ar trebui să se implice nemijlocit în creditări, finanţând o parte din costurile proiectelor. Şi ştim că, deşi nu are proiecte iar, când le are, sunt în folosul clienţilor săi, statul e foarte zgârcit când e vorba să scoată bani pentru proiectele altora. Astfel că nu odată a brevetat formule prin care toţi să fie mulţumiţi, cu condiţia ca solicitantul să cotizeze la şefi. S-au asimilat puţini bani europeni, însă ei au fost distribuiţi frăţeşte, ca să nu se veştejească marea familie public-privată care ţine bugetul în comă cu bulimia ei.

Paradoxul este că, deşi absoarbe greu banii europeni, statul lui Traian Băsescu e flămând după absorbţia banilor de la FMI, de pe pieţe internaţionale sau din împrumuturile interne. România a acumulat credite de miliarde doar cu buletinul de calitate acordat de FMI. E drept, dobânda e mare, dar ce contează când faci astfel rost de bani de buzunar pe timp de criză? Oligarhia de partid şi de stat a putut sta neclintită în faţa crizei, sporindu-şi de multe ori averea şi puterea, chiar dacă are mici junghiuri electorale. Mai mult, ne linişteşte preşedintele, nici nu trebuie să ne temem de împrumuturi.

Ne putem îndatora liniştiţi, sunt unele ţări europene care au de dat înapoi Produsul Intern Brut pe un an sau chiar mai mult. Datoriile României sunt mai mici. Şi, cu toate că ieşirea din criză capătă accente tot mai teoretice, preşedintele ne asigură că nu avem cum o lua pe urmele Greciei pentru că România trebuie să plătească în acest an doar două miliarde de euro dobândă la datorii.

Guvernul de la Bucureşti ar putea avea mai mult, desigur, dacă ar accesa fondurile europene. Dar deşi Traian Băsescu a relansat cursa ministerială în funcţie de gradul de accesare a fondurilor europene, mai toţi miniştrii se mulţumesc cu puţin. Până acum Elena Udrea e campiona absorbţiei, chiar dacă mult sub media europeană. E drept că, la o analiză mai atentă, s-a văzut că în spatele zerourilor din conturi se ascundeau oamenii din minister şi teritoriu care au jefuit la drumul mare şi neasfaltat banii europeni. Cu firmele lor de milioane au făcut scamatorii contabile, aruncând în joben fondurile europene pe care nu le mai găsim acum nici măcar în praful şoselelor pe care ar trebui să le modernizeze.

O fi bine că miniştrii nu reuşesc să adune banii europeni? O fi rău că reuşesc să adune mărunţişul în pălăria clienţilor de partid? Cine poate şti? Acest tip de absorbţie în doi timpi, cu poftă zgomotoasă când e vorba despre banii nemarcaţi din băncile internaţionale şi cu timiditate paroxistică atunci când banii sunt atent urmăriţi de Comisia Europeană a avut mereu culoarea politică a partidelor care îngraşă statul, să dea carne de calitate.

Aşa s-a ajuns ca problemele de circulaţie ale României să fie rezolvate prin amputări, iar cetăţeanul obişnuit să fie pus pe targă cu de-a sila de nişte asistenţi sociali care-şi ţin zilele deturnând perfuziile şi provocând accidente pe care apoi le rezolvă. Cine să se mai uite la bani când e vorba despre propria lui viaţă?
XS
SM
MD
LG