Linkuri accesibilitate


Trei puncte determină un plan; trei date sau, mai exact, aceeaşi dată – e vorba de 28 iunie (1914 – asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand de Habsburg la Sarajevo, marcând izbucnirea Primului Război Mondial; 1919 – încheierea Tratatului de Pace de la Versailles, între Puterile Aliate şi Germania, în dauna celei din urmă; 1940 – a doua notă ultimativă adresată de URSS prin care România a fost silită să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei) – care revine în istoria ultimului secol pentru a răscroi lumea, fixează un soi de memento mori ce ne priveşte nemijlocit. Doar că memoria noastră colectivă se poartă, de la o vreme-ncoace, în minijupă.

Judecând după (lipsa de) importanţa acordată acestei date de către elita politică de la noi, acum când campania electorală a rămas în urmă şi nu există riscul de a fi sancţionat de o parte a electoratului, s-ar crede că însăşi naţiunea moldovenească există din 1991, orice referire la trecut fiind un fel de… în căutarea pierderii de timp. Este incredibil că doar două formaţiuni politice – una parlamentară (PL) şi alta extraparlamentară (PNL) – au comemorat evenimentul, în PMAN, în faţa a puţin peste o sută de oameni. Or, nici un alt eveniment nu a marcat mai decisiv – pentru unii cu semnul minus, pentru alţii cu plus – istoria Basarabiei/Moldovei ca 28 iunie 1940; a-l trece cu vederea înseamnă a te minţi pe tine însuţi ca om de stat (şi electoratul tău, dacă tot veni vorba), prin omisiune. Refuz să înţeleg cum nişte bărbaţi ai neamului, tocmai ei atât de generoşi cu sărbătorirea a tot felul de aniversări, nu au găsit, în cei 20 de ani de suveranitate, o culoare pe măsura acestei zile tragice – căci NU AR FI FOST 27 AUGUST 1991 FĂRĂ 28 IUNIE 1940.

Cele câteva zeci de tricoloruri îndoliate din PMAN arătau astăzi plouate de tot, şi nu doar din cauza vremii de afară. Discursurile, şi ele erau „di jăli” (cum s-a exprimat cineva din – ar fi trebuit să scriu – mulţime). Retorica mitingului, aceeaşi de la ’89 încoace, nu şi-a schimbat nici vorbitorii, nici auditoriul. Liberalul Mihai Ghimpu apasă pe glanda lacrimală: „1812, 1940, 1992 sunt anii în care fie Rusia ţaristă, fie Rusia sovietică, fie cea democratică, a tăiat din pământul şi corpul nostru. Noi trebuie să vorbim despre această ocupaţie, ca fiecare dintre noi să înţeleagă că deasupra capurilor noastre stă sabia Federaţiei Ruse şi noi trebuie să ne apărăm pământul. Nu vrem nimic decât să recunoască acest lucru. Şi mă întreb oare cât sânge le mai trebuie lor, cât pământ le trebuie să rupă din noi – un popor paşnic, care trăieşte pe pământul său; oare nu le ajunge?!”; lidera naţional-liberală Vitalia Pavlicenco cere Guvernului RM să-i ceară Rusiei, succesoarea URSS, despăgubiri, estimând că „această despăgubire morală şi materială este de 27,8 miliarde de dolari”. Şi cu asta basta! Alte voci (mă refer la primele voci: a preşedintelui, fie şi interimar, şi a premierului) sunt – ca să parafrazez un titlul celebru – în alte încăperi, cu uşi capitonate…

Acum stau şi mă întreb: martiriul de care vorbea Mihai Ghimpu are un echivalent bănesc, şi încă unul calculat cu atâta precizie (27,8 miliarde de dolari) de Vitalia Pavlicenko?! Şi dacă e posibil totuşi un alt tip de discurs, mai puţin plângăreţ („…oare cât sânge le mai trebuie lor, cât pământ le trebuie să rupă din noi – un popor paşnic”), dar şi mai puţin arogant (îmi imaginez că Rusia s-a şi grăbit să restituie banii, până la ultimul cent)? De ce monopolul suferinţei naţionale le-a revenit unor partide mici? Tace vocea întâi; tace vocea a doua, pe două voci… Iar secretarii le scriu deja discursurile solemne pentru 27 august – 20 de ani sunt istorie; şi 71 de ani ce-s?!

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG